Proust

Nu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul « maine », doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis « maine ». Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina. Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de « de sus, de departe, vedere generala », nu de « pierduta in spatiu »), dar uit cat de rau a fost de fapt. Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna. Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de « aproape » uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut. Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele? Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

In martie, ies din spitalul Fundeni, una din cele mai rascolitoare vizite posibile… care m-a marcat si mi-a redefinit unele repere. Deschid radioul, mai mult masinal. Melodia LUI. Aceea, cea mai a lui posibila. Astazi, remake al « filmului ». Ma sui in masina, ploua, drumuri complicate… Deschid radioul si aud alta melodie. Dar tot « legata ». El in mine, cu mine, langa mine, orice ar fi. In cap, in corp, in suflet, in inima, in minte, in cele mai ascunse cotloane. Ca o arzatoare dorinta mistuitoare, trezita de madeleinele lui Proust muzicale. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-ai invadat toate gandurile, mi-ai estompat toate amintirile anterioare aparitiei tale. Am o memorie foarte buna, de obicei. Acum cautam sa-mi amintesc ceva, si dintr-o data, mi-a navalit in cap un cuvant legat foarte tare de tine, care a eclipsat orice alt cuvant, si care mi-a anihilat orice incercare de a-mi aminti. M-ai umplut, pur si simplu. Am fost surprinsa, dar nu peste masura. M-am bucurat. Gandul la tine e instinctiv. Si e o fericire. Esti in mine, prezent, prin gesturi, prin cuvinte, un fel de familiaritate creata natural si atat de fireasca. La fel, zilele trecute, mi-au cazut  privirile, intr-o discutie, pe un cuvant. Efectul, imediat, ca cel al madeleinei lui Proust. Folosisei acel cuvant candva, intr-o circumstanta, intr-un mesaj. Brusc, acel cuvant nu mai era un simplu cuvant. Era impregnat de tine. Era legat de tine. Era o punte intre noi. Asa cum scriam despre geografia sentimentelor, asa exista si semantica sentimentelor, limbajul senzatiilor. Cuvintele capata intelesuri noi, se incarca de valente diferite, suplimentare. Asa cum trotuarele nu mai sunt simple trotuare, ci râuri de senzatii, cuvintele nu mai sunt neutre, ci incarcate de sentimente, de trairi. Silabele strecoara intre ele, nevazute, dar atat de pregnante, emotii, vibratii ale sufletului. Consoanele ascund in duritatea lor intensitati nebanuite si vocalele contin inflacarari. Daca cineva imi spune un cuvant care i se pare banal, dar mie-mi va aminti de tine, voi incepe sa zambesc, simtindu-l altfel decat ca pe un orice alt cuvant. Simtindu-te aproape, cuvantul acela care-mi aminteste de tine e ca o mangaiere pe care mi-o trimiti, de departe. Ca un clin d’oeil al destinului catre mine. Cuvantul acela ma umple. De caldura, de tine, de dorinta. Te iubesc inca si mai mult, si mai intens. Se poate mai mult? Nici nu stiu… « Car ma vie, car mes joies, aujourd’hui, ça commence avec toi » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ieri m-am intalnit cu doua prietene sa beau o cafea . Cafea cu fetele, o sintagma pe care o resping destul de mult 🙂 [dar despre asta cu alta ocazie] Macar ca si exprimare, caci ca si valoare de adevar, oricum, n-am baut cafea. Dupa ce au plecat ele, eu am ramas; aveam o alta intalnire. Aveam o ora inaintea celeilalte intalniri. Am deschis laptopul sa lucrez, si, deodata, mi-au cazut ochii peste niste sticle de vin, pe un raft al cafenelei. Ca o electrocutare. Ca un cutremur. Ca un soc. Bandol. M-au napadit toate amintirile. Atatia ani petrecuti in casa aceea dintre Sanary si Bandol. Am simtit pregnant gustul diminetilor in care deschideam obloanele, sa intre lumina sudului, si ma grabeam sa ma pregatesc sa plec la redactie. Kilometri intregi petrecuti in masina, intr-o anumita perioada din viata, cand lucram la Hyeres les Palmiers. Nu multi, 35, dar 35 dimineata, traversand si portul din Toulon, imi luau o ora jumatate, doua. Sau alte dimineti, cand mergeam doar in portul din Sanary, la o aruncatura de bat. Redactia era cu fata la mare. O vedeam cand, intre doua sarcini stresante, imi aruncam neglijent privirea pe fereastra. O vedeam cand, intre doua intalniri, sau doua interviuri, decideam sa-mi beau cafeaua pe o terasa insorita. Ieri, in dupa-amiaza bucuresteana prafuita, inca in iarna, stateam si ma uitam fascinata la acea sticla de vin care-mi aducea atatea amintiri. Ca si cum trasesem de o ata, si se desfacea tot ghemul. Serile la Portissol, cu vin de Bandol intotdeauna, in casa lui Alain si Francis, cu terasa care dadea direct in golf, spatiu privat, unde mergeam sa facem bain de minuit… Saint Mandrier, apoi. Plajele din SixFours unde-mi plimbam cainii, sau La Seyne sur Mer, mult mai industrializata, cu santierul sau naval. L’arrière pays, minunatiile de sate provensale, Le Castellet, La Cadiere d’Azur. Circuitul Paul Ricard. Saint Cyr sur Mer, autostrada spre Marsilia. Les Calanques. Gustul imbratisarilor sale, trandafirii, plaja ziua, plaja noaptea, Bandol la apus, la rasarit, in plin soare sau in penumbra. Gustul atator asteptari, sperante, impliniri. Toate astea pentru ca citeam o eticheta. B A N D O L. Sticla aceasta, banala de altfel, in rolul madeleinei lui Proust, aducand dupa sine atatea imagini, valtoare de amintiri si senzatii. Culori, gusturi, mirosuri, sentimente, ca si cum cineva a deschis un sac si s-au pravalit peste mine, toate. Noptile petrecute jucand carti la redactie, razand, serile cu Karine, la ea sau la mine… Grecoaica de la restaurantul unde mergeam cu El,  care ma iubea ca pe copilul ei. Incercari, trepte urcate, lacrimi, rasete, durere, fericire, respingere si apropiere. Toate astea ingramadite ieri in cateva minute. Privesc pe geam si vad Bucurestiul prafuit, aglomerat, iarna nehotarata sa plece. In sufletul meu soarele Mediteranei, lumina din Provence si gustul de Bandol. Alta viata. Universuri paralele, pur si simplu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post…