saruturi

Nu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul « maine », doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis « maine ». Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina. Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de « de sus, de departe, vedere generala », nu de « pierduta in spatiu »), dar uit cat de rau a fost de fapt. Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna. Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de « aproape » uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut. Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele? Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De cand ma stiu, n-am ezitat sa declam ceea ce iubesc. La mine, durerea e muta, ma chirceste, ma inchide. Iubirea insa ma face sa cant, este motorul si energia vietii mele, este carburantul meu… Eu imi rostesc si declar iubirea. Dar, conform unui studiu,  « numarul oamenilor care vorbesc despre ceea ce urasc e mai mare decat numarul celor care vorbesc despre ceea ce iubesc. » Intr-un inventar non-exhaustiv, as putea nota: iubesc mintile sclipitoare, umorul fin, dialogurile inteligente, rasetele, cartile, scrisul, toti centimetrii patrati ai barbatului iubit, mangaierile, aroma corpului sau, ciocolata, cafeaua, vinul alb sec, soarele, vara, trandafirii, muzica, pantofii cu toc, rochiile, bronzul, parfumurile, bananele, sa gatesc, obloanele dupa-amiezelor, saruturile, viteza, culoarea rosie (nu la semafor), tangoul, otrava (aceea), sinceritatea, plimbarile pe jos, nisipul fierbinte, marea, lavanda, livezile de maslini, viile, Provence, New York-ul, mirosul de primavara, mirosul de iarba, baia de la miezul noptii in Mediterana, trifoiul, mirosul gelului de dus pe pielea mea proaspat spalata… bucuriile simple, adica 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De ani buni nu pot sa dorm fara draperiile trase, am nevoie de o izolare de exterior si de lumina. Cel mai bine era cu obloane, asa cum au toate casele franceze. Ador obloanele trase, si ca simbol al dragostei. Cateodata, in plina zi, in dupa-amiezile de leneveala erotica, le inchideam, cu iubitul meu… ca sa ne ghicim a suta mia oara corpurile in penumbra, prin atingeri, pentru că atunci cand crezi ca stii pe cineva pe dinafara, descoperi ca inca mai ai de invatat un cotlon al fiintei sale, ca ti-a ramas un centrimetru patrat, nu neatins, ci atins de mai putine ori, care tanjeste dupa tandretea sau violenta atingerilor tale. Si ca sa nu vaduvesti de atingeri acest centimetru patrat, il mangai. Si apoi te concentrezi pe ceilalti centimetri patrati, care par flamanzi de mainile tale, sau de saruturi, centimetri patrati care cer {si ei} atentie. Le potolesti setea si foamea, potolindu-ti setea si foamea proprie. Si il privesti pe EL in ochi in semi-lumina filtrata printre obloane. Lumina sudului Frantei e orbitoare. Soarele e atotputernic. Lumina filtrata era ea insasi erotica, evoca freamat si dorinta. Obloanele ne desparteau de lumea inconjuratoare si ne permiteau sa intram mai rapid in lumea noastra. Erau obloanele diminetilor de somn si ale dupa-amiezilor lenese in doi. Anumite petale se desfac mai bine in penumbra obloanelor, ca o explozie de inmuguriri primavaratice. Anumiti boboci plesnesc mai bine, mai vulcanic, in semi-intuneric. Anumite explorari sunt mai interesante in clar-obscur. Degetele gasesc mai bine drumurile corpului iubit pe pipaite. Privirea in lumina soarelui este cateodata prea brutala. De aceea, desenarea prin atingeri este delicioasa. Un deliciu dulce-amar, pe care, odata terminat, nu-ti vine decat sa-l reiterezi. Sa-l reincepi, sa-l retraiesti a mia oara, din nou, dar atat de diferit de fiecare data. Sa te adapi din senzatiile pe care ti le provoaca atingerile lui, sa te imbeti de emotii. Si sa-l atingi, la randul tau, jucaus, alternand atingeri ferme, cu atingeri ca aripile de fluturi. Sa-ti infloreasca corpul lui in mana, si sa infloresti si tu langa el. Sa cresti, ca un aluat, sub framantarile sale. Si sa-i ghicesti surasurile si privirile in functie de tresariri, de respiratie, de geamatul de placere, in penumbra, la adapostul obloanelor. Sa vrei sa le deschizi, dar sa intarzii momentul, zabovind inca un pic in bratele sale, momente furate dintr-o viata trepidanta, strangandu-l in brate la randul tau, pierzandu-te printre saruturi, primite, oferite, frematand la unison, intr-o limba numita dragoste universala. Iar dupa coborarea in abisul placerii, cand deschideam obloanele, soarele navalea inauntru, si ne priveam buimaci, dar tandri, cu dragoste intensa si recunoastere-recunostinta, asteptand deja urmatorul moment cand vom trage obloanele peste poftele noastre pamantene. Vreau o casa cu obloane pentru iubirea mea. Mi-e pofta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It