creier

Uniforma

12 août 2013

Am fost un copil cuminte, prea cuminte, disciplinat. Din dorinta, nu din pedeapsa. Din alegere, nu din constrangere. Si azi, respect ierarhia. Sunt si azi cuminte si disciplinata. Din dorinta proprie. O singura problema am: trebuie sa simt (sa recunosc cu toate simturile, instinctiv) ca ierarhia este corecta, ca merita, ca e fireasca. Altfel… nu prea. Bine, nu asta era subiectul. Ajunsa in Franta, la 18 ani, proaspat iesita din comunism, abia dadusem la o parte perdeaua de fier, cum ar veni, si pasisem in lumea libera. Ei bine, inainte de 89 noi n-aveam blugi. Adica aveam, unii dintre noi, de prin diverse locuri. Dar asa, in general, nu erau, asimilati cu lumea occidentala fiind. Eu aveam, adusi de mama 😉 Si purtam des. Odata sosita in Franta, n-am mai purtat niciodata blugi, ani intregi, {poate aveam o pereche, singura, ratacita prin dulap}, decat de cateva ori pe an. Puteai sa faci cruce rosie in calendar cand ma vedeai pe mine in blugi, de altfel, colegii mei de redactie (mai tarziu), ma primeau cu exclamatii cand ma vedeau imbracata asa, neobisnuiti fiind. Dintr-un simplu motiv, pe care rar l-am dezvaluit… pai blugii erau o alta uniforma. Asa au vazut-o ochii mei de copil, de 18 ani, ajunsa acolo, in acel renumit Occident. Baieti ca si fete, indiferent de sex, deci, de la 1 ianuarie la 31 decembrie, indiferent de anotimp, deci, imbracati in blugi. Acum spuneti-mi mie ce era asta decat o ALTA uniforma? Eliberata de prea curand de uniforme, am dorit sa NU mai imbrac uniforme. Am boicotat blugii. Nu in mod extremist. Purtam de cateva ori pe an 😉 atat. Poate datorita acestor obiceiuri vestimentare mi s-a spus « madame » mult prea repede, si ma enervam, caci mie « doamna » nu mi se pare de bine, ci « domnisoara » 😀 Plus ca aratam copil de-a dreptul 🙂 Aveam o gluma, dupa. M-am casatorit la 24 de ani. Si spuneam: « cum mi s-a spus madame pe nedrept 6 ani, sa mi se spuna mademoiselle timp de 6 ani. » 😀 Am de luat, cum ar veni 😉 Dincolo de glume, uniformizarea ma sperie. In orice. In vestimentatie, in comportament, in limbaj, in vorbire. E stavila in calea libertatilor. Bine, din pacate, multi indivizi nici nu-si pun problema sa « se demarcheze », sa traiasca, sa fie liberi. Urmeaza cai batatorite, incercate, stabilite. « Mi-a zis mama ca ustura. Focul arde. »  Si nu gandesc cu propriul cap… sa cantareasca ce isi doresc, ce e mai bine pentru ei. Mai tarziu… ditamai personalitatea formata, vin in Romania, la 27 de ani. Si aud: « o femeie la varsta ta nu se imbraca asa…  » Pai pana si expresia « o femeie la varsta ta » ma scotea din sarite. In Franta, la 27 de ani s-ar fi spus: « o fata la varsta ta« … 🙂 Problema de perceptie… Cat despre ce trebuie sa facem cand avem o anumita varsta… asta ma scoate de-a dreptul din minti. Singurele limite pe care mi le impun sunt ale bunului simt, ale decentei, ale cutumelor locului…

📌
3💬 read more

Cernerea subiectiva

25 février 2013

Nu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul « maine », doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis « maine ». Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina. Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de « de sus, de departe, vedere generala », nu de « pierduta in spatiu »), dar uit cat de rau a fost de fapt. Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna. Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de « aproape » uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut. Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele? Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
2💬 read more

Revelatie

7 avril 2012

Aseara te-ai pus pe scaunul de la cafenea, erai supersexy si pana a inceput conversatia am avut o erectie. Pe urma m-am « retras ». M-am gandit ce se intampla. Tu porti discutiile la un nivel de inteligenta (sau intr-un stil) masculin. Majoritatea femeilor se lasa « imblanzite » de argumente (nu e vorba numai de discutii in contradictoriu, ci de faptul ca le aduc pe o lungime de unda mai joasa decat a mea) si ele devin ceva complementar, ALTFEL. Tu ai un creier cam masculin si cred ca asta e drama vietii tale de femeie, ii tii pe barbati la distanta, pe diverse paliere. prin aceea ca esti ca ei. In creier. Nu mai proasta sau mai desteapta. Ci masculina. Nu te supara ca ti-am zis. Esti o femeie frumoasa, sensibila (daca vrei dezvolt si ideea asta), ti-am spus exact ce am gandit. Daca nu te-as fi considerat frumoasa nu as fi mers cu tine pe strada. bai, ai innebunit? cum sa ma supar… Normal ca vreau si eu sa inteleg ce mi se intampla, si cum se vede in partea cealalta a barierei…. Am simtit ades asta, barbatii se simt in rivalitate cu mine, desi eu nu-mi doresc asta 🙁 Si sunt chiar supusa, chiar gheisa, chiar iubesc ca la 16 ani, chiar docila si pe deplin… Si totusi… Am simtit des ca ii inhib, daca ajung sa vorbeasca cu mine mai mult, si de acolo…. Suntem prieteni, amici, tovarasi. Glumesc cu ei, ii inteleg, ii completez, zambesc la glumele « masculine », beau bere, vin, etc, cu ei… sunt cel mai bun tovaras. Iar ei, chiar daca ar simti si altceva….cum sa-i spui unui camarad « te vreau »? Atunci fii mai putin analitica si mai mult emotionala, mai lasa creierul sa se odihneasca, e singurul organ care ne incurca la femei :)) … daca as putea sa intru in amortire… un pic macar. Daca as putea adormi creierul asta care zvacneste… Dar stii, tot el, creierul, genereaza discutiile acelea interminabile de care barbatii nu se mai satura, si cu delectare imi cauta prezenta si declara « cu ea se poate vorbi orice ». De mine nu se ascund, nu ma evita ca pe restul femeilor in acele circumstante. Desi sunt constienta ca-s feminina, si ei sunt constienti la fel, ba chiar atrasi, ma recepteaza ca pe un tovaras… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
4💬 read more

O zi: cafea si minute

18 avril 2011

A venit si ziua de azi. Si a trecut si ziua de azi. Am baut cafea si mai multa decat de obicei. Ca sa-mi anesteziez constiinta, Dumnezeu stie cum, intr-o incercare disperata de… Am baut cafea in disperare, desi nu in mod voluntar, nici constient. Parca vroiam sa-mi anihilez, omor, inchid creierul. Rezultatul? O frumusete de noapte alba. Am « sarit » niste ore ca sa preatraiesc alte ore…. E sase dimineata, iar eu nu am inchis ochii. Fara sa-mi dau seama, am ajuns acasa la prietenii mei pentru o masa duminicala la ora la care anul trecut ne intalneam. Nu calculasem acum, si ar fi trebuit sa fiu la prietenii mei cu o ora inainte, dar totul mersese pe dos. Un cercel pierdut, cautat prea mult, ca si cand m-as fi blocat pe el si altul nu putea inlocui nevoia. Un inel rupt in usa lor de la intrare, un alt cercel cazut din ureche in lift… Inlantuiri ciudate. M-am asezat la masa si am baut primul pahar de vin cand, anul trecut, ma asezam pe scaun… Am incercat sa nu ma gandesc, sa nu retranspun minut cu minut ziua. Am incercat sa ascult discutia. Am incercat sa rad si sa-i fac sa rada. Am incercat sa par eu. Am si facut toate astea. Dar undeva ramanea, neobosit, neadormit, neostoit, dorul. Ma inalta si ma arde. Ma doare si ma innobileaza. Ma tulbura si ma insenineaza. Minut cu minut am retrait totul. O parte din mine era la masa cu prietenii mei. Radeam cu ei, paream acolo. Insa eu, adevarata, eram coborata in  mine insami, retraind, pas cu pas, minut cu minut orele de atunci, privirile lui, atunci cand am reusit sa i le vad, dincolo de perdeaua mea de jena. Mi-e greu sa-mi amintesc despre mine,  atunci, stiu doar ca eram nefireasca, poate si dintr-o regretabila inlantuire de evenimente, cel putin jenante pentru mine. Nefireasca e putin spus. De la haine si pana la atitudine. Eram impiedicata. Mai copil decat copiii. O fetita pierduta intr-un corp de femeie, care n-o lasa pe femeie sa actioneze, ci prelua conducerea, copilaresc cuminte. Habar n-am cum paream vazuta din exterior. Stiu doar ce simteam, am o idee precisa despre toate trairile din acele ore. Le-am retrait secunda cu secunda, desi o parte din mine era la masa cu prietenii mei. Le multumesc lor ca m-au tinut aproape azi. Fara indoiala ca as fi depasit ziua intr-un mod mult mai complicat fara ei. Mi-ar fi fost dificil daca nu m-as fi fortat sa fiu macar un pic, parte din peisaj. Peisajul lor. E relevant cum m-am simtit zilele anterioare, cum am retrait fiecare din momente, ca si cand a fost ieri. Iar ieri, pre-ziua lui azi… Si uite asa, m-am dopat cu cafea. Ca si cand, in fundul fiecarei cesti, as fi putut gasi izbavirea. Si de fapt, ce e izbavirea? Am baut si vin, si altceva. Si totusi, vinul n-a avut absolut niciun efect. Pur si simplu nu ma atingea. Cand sunt in stari…

📌
2💬 read more