zambete

Am avut un an foarte bun. Spre diferența de 2014 care a fost al doilea cel mai rau an din viața mea (după 2000, pe care sper sa nu îl egaleze nimic în oroare, sinistru an), 2015 a fost bun și personal și profesional. Și sentimental si financiar. A și început bine, cu voiajul în Franța, care a rezolvat multe, si m-a facut sa inteleg o gramada de lucruri din fosta si actuala mea viata. A fost un pic o calatorie initiatica. M-am mutat intr-o casa de vis, mare. Am avut proiecte profesionale frumoase. Îmi doresc sa am un 2016 măcar la fel. Si sa merg mai mult la mare. In 2015 am ajuns, din pacate, paradoxal, o singura data, si foarte tarziu, acolo, la mama zmeilor, unde e sufletul meu, la smochine si capre. Mulțumesc din suflet omului care mi-a adus zâmbetul anul acesta, prietenilor fără de care nu as rezista, partenerilor profesionali, cu bune si rele. Mulțumesc mult ca ați fost parte din anul meu, bun, si va doresc sa aveti un an minunat. Sanatate si iubire, restul le construim… stiti cum spun eu….   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« De ce iti este cel mai dor? » « De tacerile in doi. Nu de cele in care nu {mai} ai ce sa-ti spui, ci de cele savuroase, de cele presarate cu rasete. Si cu priviri complice. De cele in care alegi sa nu spui, ci sa privesti, si sa zambesti. » « Mi-era teama ca o sa-mi dai un raspuns care are sa-mi placa. » Da, cred ca unul din cele mai frumoase lucruri si mai calde si linistitoare sunt acele taceri pe care ti le poti permite alaturi de prieteni sau de oamenii apropiati. Tacerile care ofera incredere. Zambete si priviri, fara sa simti ca trebuie sa mobilezi cu silabe. Tacerile privind in aceeasi directie. Un apus, un rasarit, o floare, marea. Da, mai ales marea. Liniste si calm. mi-e ingrozitor de dor si de mare. E incredibil, anul acesta inca n-am ajuns sa o vad, ca niciodata, ca in general incepeam din mai. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sta cu mine, acolo, in totala siguranta, pentru ca-mi stie si limitele, si disperarile, si toate lucrurile din capatul lucrurilor. Aproape ca-l urasc pentru ca ma cunoaste atat. Si pe de alta parte, mi-e bine, caci sunt singura, cu el. Nicio nevoie de grimase de « imi pare bine ca« ,  « imi pare rau ca« , « eh, sa vedem« , niciun fel de incropiri, de aproximari. Rar, explozii, si alea, cumva « stiute », masurate, asteptate. Zambete. Incruntari. Scenarii. Suntem parti ale aceluiasi intreg. Zic asta cu bucurie si suparare, cu iubire si cu ura. Si canta draciile astea de pasari… ps. din alt film, ceva mai tarziu:  toata risipa aia de dantela, matase si satin ….. na, iar eu plang ca proasta share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul « maine », doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis « maine ». Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina. Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de « de sus, de departe, vedere generala », nu de « pierduta in spatiu »), dar uit cat de rau a fost de fapt. Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna. Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de « aproape » uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut. Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele? Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It