Posts by Mirandolina

« Mă mândresc cu faptul că, de-a lungul vieţii mele, am reuşit să iert mai degrabă femeile cu care s-au culcat iubiţii mei, decât pe ei, pe infractorii morali« , iata prima fraza dintr-un articol din Adevarul, pe care nu-l citisem pana acum, desi aparut de ceva luni, care mi-a cazut intamplator sub ochi astazi. Iata prima fraza, care m-a facut sa reactionez. Asa sunt si eu, cum zice Simona Catrina prea bine in acel articol. Cu ele n-am nimic, de ce-as avea? Ele NU mi-au promis NIMIC mie. Nu m-au privit in ochi, nu m-au tinut de mana, nu m-au mangaiat, nu mi-au soptit vorbe la ureche. Nu cu ele am facut planuri, nu ele m-au vazut dimineata ciufulita, cu ochii surazatori cand priveam la barbatul iubit care se preface ca doarme, ca sa ma apuce in brate razand, cand trec pe varfuri pe langa pat, si sa ma sperie, ca sa ma gadile si sa ma traga-napoi in pat, razand. Ce as avea sa le reprosez lor (fetelor respective)? Nimic. Ca ce? ca i-au cedat lui? pai si eu il iubesc, si i-am cedat, nu pot decat sa le inteleg. De altfel, e fermecator, destept, are o minte sclipitoare si simtul umorului,  e vesel si plin de viata. Cum n-as intelege ca ii poti sucomba, tocmai eu, intaia admiratoare a lui? Da, stiu, societatea le condamna pe ele. Sau si pe ele. El, saracul, este doar cel prins in plasa, cel atras, cum sa poata el rezista? Societatea judeca prost in cazul acesta. Ca si in cazul in care normele morale pentru barbati sunt mult mai relaxate decat pentru femei. Astfel, un barbat cu multe iubite trece drept un seducator, un « crai » (cuvant pozitiv), este admirat. O femeie cu multi iubiti este o femeie usoara, si trec sub tacere restul apelativelor, toate depreciative, probabil le stiti (parasuta, fufa, stoarfa, etc). Cam asta este cu societatea, ca si cand nu ar fi la fel de moral sau imoral sa ai legaturi multiple, sau ca si cand n-ar fi (doar) treaba ta si a celor care-ti sunt in jur. De aceea, societatea le condamna pe ele, pe amante. Ca si cand exista vocatie de amanta, sau de sotie. Ca si cand unele ar fi fost nascute sa fie doar amante (nu neg, exista si aceasta tipologie, dar este mult mai rara, e o minoritate). Nu poti arunca cu pietre in ele si sa ii tratezi cu atata indulgenta pe ei, cand tocmai ei sunt cei care « calca stramb ». Nu, cu ele n-am nimic. Cel mult o indiferenta. Cel care mi-a promis ceva, cel cu care am un contract moral este el. Si daca ceva se intampla, si el nu stie sa gestioneze intamplarile in functie de cum sunt situatiile, daca nu stie sa faca lucrurile elegant, pe el e firesc sa fiu suparata. Mi-au promis ele fericirea? mi-au promis ca nu ma vor rani? Nu. Atunci… Adnotare. Un singur caz in care nu o « iert » pe « ea »: daca mi-e prietena. Daca mi-e prietena,…

Viata mea intreaga nu este ceea ce scrie pe Facebook, si nici ceea ce scrie pe FB nu sunt in totalitate eu, iata-ma nevoita sa precizez, din nou, desi credeam ca e oarecum subinteles. Asta pentru ca, desi par ca scriu orice (ca mi s-a rupt o unghie, ca am mancat ciocolata, ca m-a enervat o masina, ca nu vreau sa ninga, ca vreau sa ninga, ca imi place cafeaua… ) , deci, desi par ca scriu « tot »,  partea privata {cu adevarat privata} a vietii mele nu e niciodata acolo. De cand ma stiu, am constiinta faptului ca ceea scrii in online este ca si cum ai pune un banner pe Magheru, sau ai scrie cu creta pe o strada circulata, pe care trec mii de necunoscuti. Plus ca te expui ca tot felul de oameni care nu te stiu sa te contrazica despre tine insuti, despre trecutul tau, despre experientele tale, uneori cu o asemenea vehementa rara, (dar complet nejustificata, caci nu ti-au vazut niciodata in viata nici macar ochii, daramite sa te stie), insa cu asemenea ton te contrazic incat par a te cunoaste de-o viata, prea-s siguri de ei, in incercarea de a spune altceva despre tine decat stii/spui tu insuti. Si iata-te judecat si pus la zid de cine stie cine, fara temei, si « obligat » sa te justifici degeaba. Pentru ca am, cum am zis, constiinta faptului ca ceea ce scrii online este public, partea cu adevarat privata, sau intima a mea, nu e niciodata acolo. Ea este, intr-o proportie un pic mai mare, aici, pe blog. Dar si aici, exista perdele care opacizeaza, care neutralizeaza. Toate postarile de aici (inclusiv cea despre scris, de mai jos), pornesc de la ceva, de la o discutie, de la o intamplare de viata, de la un gand neintamplator. {Uite, de pilda, postarea asta a plecat de la o discutia joi seara,  cu doi fosti colegi de presa.} Deci toate postarile au radacina in real. Nu, nu-mi fac o lista de subiecte aleatorii, pe care le tratez asa, pur si simplu, ci ele sunt mereu legate de ceva, declansate de ceva. Dar sunt suficient de criptate si criptice cat sa nu reiasa, caci pana la urma, vorbesc despre lume, nu despre mine. Doza de subiectivitate exista, desigur. Asa ca e doar partial adevarat ca cineva stie ce mi se intampla privind acolo, si chiar si aici. ps. pe un om il cunosti cu adevarat dupa ce traversezi desertul cu el (un desert la propriu sau metaforic)     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sta cu mine, acolo, in totala siguranta, pentru ca-mi stie si limitele, si disperarile, si toate lucrurile din capatul lucrurilor. Aproape ca-l urasc pentru ca ma cunoaste atat. Si pe de alta parte, mi-e bine, caci sunt singura, cu el. Nicio nevoie de grimase de « imi pare bine ca« ,  « imi pare rau ca« , « eh, sa vedem« , niciun fel de incropiri, de aproximari. Rar, explozii, si alea, cumva « stiute », masurate, asteptate. Zambete. Incruntari. Scenarii. Suntem parti ale aceluiasi intreg. Zic asta cu bucurie si suparare, cu iubire si cu ura. Si canta draciile astea de pasari… ps. din alt film, ceva mai tarziu:  toata risipa aia de dantela, matase si satin ….. na, iar eu plang ca proasta share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cred ca scrisul este un proces atat de personal, incat nu exista niciun fel de reteta, de regula, de metoda. Trebuie sa iasa asa cum iese, e ca o nastere, izvoraste din tine, curge din minte, si se materializeaza intr-o insiruire de cuvinte, aproape sub dictarea unei supraconstiinte. Stiu ca traim in era manualelor, a ghidurilor de folosire, a GPS-ului. Nu mai stim sa gasim o adresa fara sa urmam GPS-ul (chiar daca el ocoleste). Nu mai stim sa folosim un aparat, fara sa citim manualul de utilizare, ne fastacim. Dorim indicatii pentru orice. Ni se pare ca e mai sigur daca urmam niste pasi, niste etape. Incepem sa avem nevoie de benzi albe, care sa ne delimiteze si sa ne arate pe unde sa mergem. Insa scrisul e imaginatie, creativitate, mai mult, siroire. Scrisul curge prin vene si iese afara, prin extremitati, si prin intermediul tastaturii se asterne pe ecran. Nu e ceva ce poate fi reglementat, indicat, descris intr-o metoda. Nu poti scrie dupa manual, nu poti respecta etape. Sau poti, dar nu acela e SCRISUL. Acela e, cel mult, un exercitiu, o compunere. Scrisul, cand e din tine, te stapaneste. El iti comanda, el se impune. Are ritmul lui, are timpul lui, are trepidatiile lui. Are toanele lui. Cateodata nu iese. Nu vine. Sta acolo, in tine, in mintea ta, atat de viu, dar atat de hotarat sa nu iasa. Altadata, isi da drumul. Si e un suvoi, o revarsare, o cascada, un torent. O avalansa, care odata pornita nu mai poate fi stavilita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It