neutru

Viata mea intreaga nu este ceea ce scrie pe Facebook, si nici ceea ce scrie pe FB nu sunt in totalitate eu, iata-ma nevoita sa precizez, din nou, desi credeam ca e oarecum subinteles. Asta pentru ca, desi par ca scriu orice (ca mi s-a rupt o unghie, ca am mancat ciocolata, ca m-a enervat o masina, ca nu vreau sa ninga, ca vreau sa ninga, ca imi place cafeaua… ) , deci, desi par ca scriu « tot »,  partea privata {cu adevarat privata} a vietii mele nu e niciodata acolo. De cand ma stiu, am constiinta faptului ca ceea scrii in online este ca si cum ai pune un banner pe Magheru, sau ai scrie cu creta pe o strada circulata, pe care trec mii de necunoscuti. Plus ca te expui ca tot felul de oameni care nu te stiu sa te contrazica despre tine insuti, despre trecutul tau, despre experientele tale, uneori cu o asemenea vehementa rara, (dar complet nejustificata, caci nu ti-au vazut niciodata in viata nici macar ochii, daramite sa te stie), insa cu asemenea ton te contrazic incat par a te cunoaste de-o viata, prea-s siguri de ei, in incercarea de a spune altceva despre tine decat stii/spui tu insuti. Si iata-te judecat si pus la zid de cine stie cine, fara temei, si « obligat » sa te justifici degeaba. Pentru ca am, cum am zis, constiinta faptului ca ceea ce scrii online este public, partea cu adevarat privata, sau intima a mea, nu e niciodata acolo. Ea este, intr-o proportie un pic mai mare, aici, pe blog. Dar si aici, exista perdele care opacizeaza, care neutralizeaza. Toate postarile de aici (inclusiv cea despre scris, de mai jos), pornesc de la ceva, de la o discutie, de la o intamplare de viata, de la un gand neintamplator. {Uite, de pilda, postarea asta a plecat de la o discutia joi seara,  cu doi fosti colegi de presa.} Deci toate postarile au radacina in real. Nu, nu-mi fac o lista de subiecte aleatorii, pe care le tratez asa, pur si simplu, ci ele sunt mereu legate de ceva, declansate de ceva. Dar sunt suficient de criptate si criptice cat sa nu reiasa, caci pana la urma, vorbesc despre lume, nu despre mine. Doza de subiectivitate exista, desigur. Asa ca e doar partial adevarat ca cineva stie ce mi se intampla privind acolo, si chiar si aici. ps. pe un om il cunosti cu adevarat dupa ce traversezi desertul cu el (un desert la propriu sau metaforic)     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Traiesc cladind amintiri peste zile importante. Nu stiu daca e un fel inconstient de a inlatura puternica incarcatura a acelor zile. Si nu cred, de fapt, ca reusesc sa inlatur niciodata nimic. Chiar daca as vrea, presupunand prin absurd. Sunt extrem de atasata de date, fara sa vreau, nu sunt genul sa caut si sa doresc « aniversari », insa toate datele importante din viata mea raman marcate in suflet. Si traiesc altfel acele zile, le savurez diferit, ma bucur de ele intr-un fel absolut special. Candva, viata mi-a luat pe cineva pe 17 aprilie (cu voia mea, de altfel).  In mod ciudat, exact 10 ani mai tarziu, viata mi-a adus pe cineva, pe 17 aprilie. Cum ar putea fi « inocent », « neutru », « oarecare », virgin, acest 17 aprilie? pana la sfarsitul vietii mele, pana la ultimul suflu, 17 aprilie va fi 17 aprilie… cu incarcatura sa absolut speciala. O zi speciala, absoluta. Asa cum sunt: 11 februarie, 15 septembrie, 29 octombrie, 23 decembrie, atatea zile altfel decat restul, zile pe care nu le pot trai ca si cand ar fi oricare. Nu ma pot trezi dimineata si sa o iau de la zero. Pentru ca zilele acelea poarta deja in ele cate ceva, sunt impregnate de clipele intense traite. Au  o  incarcatura deosebita, iar ea nu poate reveni niciodata la zero. Mustind de emotii si trairi, acele zile sunt jaloanele mele secrete, de care ma bucur de fiecare data. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It