relatii

Pornind de la enuntul « libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt », orice om este diferit in functie de interlocutorul cu care interactioneaza, caci ne setam limitele reciproc. Nu mergi intr-o relatie (interactiune), decat pana unde ti se permite. Iar asta este variabil. De pilda, eu insami, desi sunt fix aceeasi, cu aceleasi dorinte, sentimente, crezuri, revolte, lupte, emotii, sunt diferita langa oameni diferiti. Cu fiecare din ei ne-am setat un prag. Este o setare reciproca. O ajustare tacita. Stii ca pana acolo poti merge, dincolo de care relatia nu mai exista, sau are de suferit. Sau doare. De aceea am fatete pe care oamenii le descopera uneori tarziu, alteori niciodata, Depinde de context, de nivelul de acces la mine, de locul si starea in care ma vad. Si-s tot eu, unitara. Cea mai evidenta diferenta este in interactiunea cu cei apropiati. Pana undeva am mers cu cineva, pana altundeva merg cu altcineva. Si asta din cauza limitelor setate reciproc. Pot fi docila, cum pot fi salbatica. Totul depinde pana unde simt ca pot merge. Intre doi adulti relatia se calibreaza asa cum o faci si cu un copil: va face lucruri ca sa testeze limitele, si va invata/intelege pana unde poate « sa se intinda ». De aceea, daca nu doresti sa fii abuzat moral sau fizic, setezi limite. Daca il lasi pe celalalt sa treaca dincolo de orice prag, de orice bariera, de orice frontiera, intelege ca n-are prag. Si tentatia de a merge oricat, oriunde, in orice directie, e mare. A nu se intelege gresit: exista si momente si persoane cu care orice granita e eliminata. Trebuie insa sa stii exact cu cine si de ce faci asta. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Mă mândresc cu faptul că, de-a lungul vieţii mele, am reuşit să iert mai degrabă femeile cu care s-au culcat iubiţii mei, decât pe ei, pe infractorii morali« , iata prima fraza dintr-un articol din Adevarul, pe care nu-l citisem pana acum, desi aparut de ceva luni, care mi-a cazut intamplator sub ochi astazi. Iata prima fraza, care m-a facut sa reactionez. Asa sunt si eu, cum zice Simona Catrina prea bine in acel articol. Cu ele n-am nimic, de ce-as avea? Ele NU mi-au promis NIMIC mie. Nu m-au privit in ochi, nu m-au tinut de mana, nu m-au mangaiat, nu mi-au soptit vorbe la ureche. Nu cu ele am facut planuri, nu ele m-au vazut dimineata ciufulita, cu ochii surazatori cand priveam la barbatul iubit care se preface ca doarme, ca sa ma apuce in brate razand, cand trec pe varfuri pe langa pat, si sa ma sperie, ca sa ma gadile si sa ma traga-napoi in pat, razand. Ce as avea sa le reprosez lor (fetelor respective)? Nimic. Ca ce? ca i-au cedat lui? pai si eu il iubesc, si i-am cedat, nu pot decat sa le inteleg. De altfel, e fermecator, destept, are o minte sclipitoare si simtul umorului,  e vesel si plin de viata. Cum n-as intelege ca ii poti sucomba, tocmai eu, intaia admiratoare a lui? Da, stiu, societatea le condamna pe ele. Sau si pe ele. El, saracul, este doar cel prins in plasa, cel atras, cum sa poata el rezista? Societatea judeca prost in cazul acesta. Ca si in cazul in care normele morale pentru barbati sunt mult mai relaxate decat pentru femei. Astfel, un barbat cu multe iubite trece drept un seducator, un « crai » (cuvant pozitiv), este admirat. O femeie cu multi iubiti este o femeie usoara, si trec sub tacere restul apelativelor, toate depreciative, probabil le stiti (parasuta, fufa, stoarfa, etc). Cam asta este cu societatea, ca si cand nu ar fi la fel de moral sau imoral sa ai legaturi multiple, sau ca si cand n-ar fi (doar) treaba ta si a celor care-ti sunt in jur. De aceea, societatea le condamna pe ele, pe amante. Ca si cand exista vocatie de amanta, sau de sotie. Ca si cand unele ar fi fost nascute sa fie doar amante (nu neg, exista si aceasta tipologie, dar este mult mai rara, e o minoritate). Nu poti arunca cu pietre in ele si sa ii tratezi cu atata indulgenta pe ei, cand tocmai ei sunt cei care « calca stramb ». Nu, cu ele n-am nimic. Cel mult o indiferenta. Cel care mi-a promis ceva, cel cu care am un contract moral este el. Si daca ceva se intampla, si el nu stie sa gestioneze intamplarile in functie de cum sunt situatiile, daca nu stie sa faca lucrurile elegant, pe el e firesc sa fiu suparata. Mi-au promis ele fericirea? mi-au promis ca nu ma vor rani? Nu. Atunci… Adnotare. Un singur caz in care nu o « iert » pe « ea »: daca mi-e prietena. Daca mi-e prietena,…

Tacerea poate fi respect, dar tacerea poate fi si impotență. Lucrurile rostite, cuvintele, au cateva intelesuri si nuante. Tacerea insa, are infinite nuante…. Lasa prea mult loc de interpretari. Nu te poate duce gandul intr-o directie. Poti merge cu gandirea in orice directii doresti. Cand rostesti ceva, lucrurile au interpretari. Cert, mai multe. Desigur, exista neintelegeri deviate din cuvinte gresit interpretate. Dar cuvintele spun ceva. Cuvintele sunt un punct de pornire. Iar neintelegerile pot fi lamurite prin alte cuvinte, suplimentare. Prin intrebari, precizari, raspunsuri. Tacerea e arida si te ingheata, uneori. Tacerea poate fi si complicitate, dar tacerea poate fi si glaciala. Tacerea poate sa denote si cumintenie si politete, si cumpatare. Dar tacerea poate fi si o cumplita neputinta. Tacerea poate fi durere, doliu, pustiu si pustiire. Tacerea poate fi dezastru. Tacerea poate fi cataclism. In acelasi timp, uneori, tacerea este intimitate, caldura. A tacea impreuna cu cineva inseamna ca iti e cu adevarat apropiat. Cu un om « strain », in relatii conventionale, simti nevoia sa mobilezi timpul prin conversatii de circumstanta, de politete, amabilitati. Nu poti sa taci fara stanjeneala decat alaturi de un prieten adevarat sau un om extrem de apropiat sufletului. Iar unele taceri, din acestea, intime, sunt inca si mai calde decat orice vorbe. Evident, tacerile pot fi insotite de priviri, sau de gesturi…. Am fost candva, in viata, protagonista unei conversatii telefonice formate din taceri (da, ce straniu!). Teoretic, suni pe cineva ca sa vorbesti, nu ca sa taci in cea mai mare parte a timpului… Si totusi… Desigur, am fost si parte a unor taceri intime, atat de bune, atat de dulci, atat de linistite, neintrerupte decat de mici intrebari, de priviri complice, de o atingere… Insa, in general, tacerea e nelinistitoare. Tacerea e infricosatoare. Dincolo de tacere se poate ascunde orice. Prefer un lucru dezagreabil rostit, decat o tacere care poate masca absolut orice. Si da, viata este prea scurta ca sa nu spunem ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce dorim. ps. sper ca se intelege bine ca nu fac deloc apologia tacerii, ba dimpotriva. Cuvintele imi plac prea mult. Si mai cred si ca avem datoria sa spunem ce simtim. Fata de noi insine, in primul rand. Si fata de interlocutor, evident.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu am mai scris demult. Nu neaparat o perioada ocupata (desi, da, a fost si asa), nu neaparat agitata, ci intr-un fel o perioada ce mi-o doream de regasire, de reasezare. Primavara, se ia de la capat. Nu stiu cate capete avem, viata pare a curge, insa in fiecare moment avem un capat de linie, unde ne putem gandi daca luam acelasi tramvai sau daca schimbam ruta. Am sortat lucruri, pe unele le-am pastrat, pe altele le-am inlaturat. Nu in dusmanie, nici in violenta. Uneori pe nesimtite, alteori cu eforturi, incet, firicel cu firicel. A trebuit sa ma obisnuiesc cu idea ca am facut entorsa, sa ma mai potolesc cu alergatul, cu drumurile, cu efortul. Am luat-o pozitiv, ca experienta. Era foarte frig afara, si zapezi mari, si fara indoiala, fara entorsa si ghipsul afferent, n-as fi stat linistita. Asa, am fost cat de cat constransa sa stau in pat, linistita, si am fost oarecum obligata sa ma odihnesc. Am trecut printr-o perioada in care am crezut ca pot sa explic unele lucruri unor oameni. A fost si experienta aceea cu folos, deoarece acum stiu ca e timp pierdut si efort risipit. Sunt mai inteleapta decat eram acum doua luni, si mai asezata. Sigur, pasionala si pasionata din fire, ma voi mai inflacara una doua la unele subiecte (je partirai au quart de tour), cum se spune, dar sunt si temperata, ponderata, privesc de departe tabloul framantarilor, stiind ca oricum nu urnesc singura unele lucruri, sica e inca mai rau sa pierd timp si energie, decat sa observ si atat. Am o oarecare liniste interioara. Ma echilibreaza mult partea sentimentala. Mi-e bine si  cald, iar asta conteaza mult. Este, de fapt, nepretuit si inimitabil. M-am impacat cu unele lucruri din trecut (desi, eu raman rar cu “datorii” sau lucruri neexplicate). Am luat taurul de coarne si am intalnit oamenii, am vorbit cu ei. Insa, in primul rand, i-am ascultat. Uneori, am aflat unele lucruri surprinzatoare. Apoi, peste asta, s-au cladit lucruri. Unele relatii au nevoie si de acea criza, pentru a reusi sa fie mai trainice. Am incercat sa ma culpabilizez mai putin. Sa nu mai consider ca sunt obligata la excelenta. Asta nu inseamna ca nu sunt constiincioasa in continuare si perfectionista. Inseamna doar ca am fost un pic mai ingaduitoare cu mine, mai indulgenta, mai putin aspra. M-am judecat mai putin sever. Uneori, mi-am fost cea mai neiertatoare instanta. Am incercat sa-mi fiu mai dulce. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It