Prima data ca niciodata

focNiciodata nu e ca prima data.
Nici in durere, nici in bucurie.
Nici in victorii, nici in renuntari.
Cu fiecare “prima data”, betonam o particica de simtire. O resimtim intens, o consumam, dar in spatele ei ramane ca un loc cauterizat, chiar in spatele unei intense fericiri. Niciodata a doua oara nu mai e ca prima oara. Nici o palma nu mai e la fel de usturatoare atunci cand e a doua, fata de cum ai resimtit-o pe prima.
Dupa prima data, intotdeauna te astepti. Nu mai e efectul de surpriza, dezvirginarea senzatiei…

Asta nu inseamna ca nu ma regenerez de fiecare data, ca nu exista multiple “prime dati”. Nu, nimeni nu are monopolul asupra primei dati, a primului gest, a primei bucurii, a primei deceptii. In fiecare imprejurare, in fiecare poveste, alaturi de alti protagonisti, exista mereu o prima data. Dar exista o prima data si apoi…. restul datilor. Nu mai doare, in restul datilor, nu asa ca prima data. Nici nu mai e explozia… Iar asta, e si bine si rau. Bine, pentru ca se estompeaza. Rau, pentru ca eu sunt omul pasiunulor, omul lucrurilor fierbinti, prea putin pentru mine caldutele, alea da-ti-le oricui…. 🙂

Dar fiecare poveste si fiecare imprejurare are dreptul la o prima data…. 🙂 Prima data ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

 

 

Maiastra Eliza

Azi a fost intai martie. Trecem repede peste asta. Azi a fost si a treia oara cand am fost la Eliza. La salon. Salonul Elizei. Nu are nume, nu are firma in exterior. Eliza te primeste doar prin recomandari. In plus, te primeste prima oara, in functie de persoana de la care vii,  dar daca nu va placeti reciproc, nu continua.

Intalnirea Elizei e o providenta in viata mea. Am avut o experienta nefericita cu o culoare care a iesit kaki (pe flacon scria blond auriu, vopsea de la Casting L’Oreal), si a fost dezastruos, ca intamplare, inainte de o gala, in decembrie 2011. Gala a iesit bine, noroc ca nu tinea gala de culoarea parului meu 🙂 Desi m-am simtit penibil 2 ore pe scena, cu culoarea aia pe cap, sub privirile a aproape 300 de persoane 😀

Asa am ajus eu la Eliza. Am ajuns acolo kaki (si nici ala uniform) si cu teama ca imi va cadea parul din cap daca mai pun singura o vopsea (din disperare, pusesem 4 vopsele in 24 de ore). Am ajuns acolo cuminte, resemnata (deja gala trecuse, asa, kaki cum eram), cu o singura dorinta: daca nu se poate sa redevin blonda, asta e. Macar sa fiu uniforma, si mai ales, dar mai ales, sa nu devin cheala. Eliza m-a salvat, dupa 4 ore de munca, doua cesti imense de cafea (pictate cu maci), multe povesti, si cu un talent deosebit. Am iesit de acolo stralucitoare, blonda, linistita.
Pune multa pasiune in ce face, in plus, e vesela si draguta. Iata, a fost inceputul unei frumoase prietenii 🙂

Inauntru e frumos. Fiecare lucru e ales cu gust. Nu seamana deloc cu un salon de coafura clasic. Mobilierul nu e nici de serie, si nici la gramada. Fiecare oglinda e diferita, fiecare fotoliu e diferit. Orice obiect e corelat cu celalalt, cu un rar simt al detaliului. Canile au maci pictati, si cand ti se aduce cafeaua, ele sunt ornate cu pene…. Vrei ceai? vrei cafea? Vrei portocale? ciocolata? Eliza are o personalitate minunata (de fapt si lucrurile descrise inainte, tot Eliza sunt). Dupa ce am fost prima oara la ea si m-a scos din acel necaz, mi-a transmis prin prietena care ma recomandase, ca pot sa mai vin, daca si eu vreau, ca i-a placut de mine, ca am fost “foarte cuminte” 🙂 Da, am fost, asa sunt eu 🙂

Mie-mi place sa fiu blond auriu, deschis. Astazi a fost a treia oara cand am fost la Eliza. Ea se bucura la vederea parului meu, si trepida la ideea ca-mi va face ceva deosebit. Mi-a facut o nuanta de blond mult mai inchisa decat cea cu care sunt obisnuita. M-a rugat insa sa am incredere in ea, si mi-a explicat ce vrea sa faca cu aceasta culoare datile viitoare. Practic, culoarea asta e o baza, parte a unui scenariu savant 🙂 Eliza se joaca cu parul, atunci cand parul o permite. Eliza construieste povesti.  Am ascultat-o si am avut incredere in ea. Musteste pasiune pentru meseria ei. In putini oameni as avea incredere in privinta parului meu. Ei bine, pe ea am ascultat-o, azi 🙂

Acum, la cateva ore dupa, eu nu-s inca foarte convinsa de culoare, desi, vazand reactiile celor din jur (toti, aproape unanim spun ca mi se vad mai bine ochii), incep sa ma impac cu ideea. Insa de data asta mi-a placut enorm cum m-a coafat. Nu m-a facut foarte clasic, ci nebuneste…. 🙂 Jumatate din par e drept,  amestecat cu cealalta jumatate cu bucle 🙂

Am invatat sa o apreciez pe Eliza. Face ceea ce face cu pasiune. Ori eu ador oamenii pasionati de ceea ce fac. Cum zice si Robin Sharma: “esti maturator, foarte bine. Fii cel mai bun maturator.” Tratat despre excelenta. In orice domeniu.

Eu de obicei plecam plangand de la coafor. Dintotdeauna. De cand ma stiu. Eterna suferinda. Pot cita dati nenumarate cand intram ca sa “tai varfurile”, si ieseam taiata complet, sau, chiar, culmea experientei, tunsa cu chica prin 1995, desi nu se mai purta cu chica din anii 80, cu codita cu tot.. Si ce sa-i mai faci unei asemenea tunsori? N-ai ce. Maxim ce poti este sa tai codita si sa astepti sa creasca restul. Am experiente cand intram cerand “un permanent slab”, mini-vagues, adica, si ieseam ca o oaie, de nu puteam sa umblu decat cu parul strans luni de zile, pana se lasa de la sine. Eu ieseam plangand de la coafor. Pana la ea.  Multumesc, Eliza.

ps. dupa Eliza, pentru ca mi-am recapatat de curand capacitatea de a merge la shopping, (adica mi-am scos ghipsul, ura!) am fost. Rezultat: scurt, trei rochii 🙂 1 Martie frumos azi 🙂

Culorile mele. Hotarate

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz.

Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata.

Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele.

Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor.

Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale.

Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat.

Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin.

Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut.
Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege.
Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU.