munca

Sindromul de luni

18 novembre 2013

Azi a fost luni, si ca in fiecare saptamana, offline si online, lumea se plange, se vaicareste, exclama: « iar e luni, of, nu se poate. » N-am avut niciodata sindromul de luni, caci este de fapt o conventie. Am incercat (si in cea mai mare parte a timpului am reusit) sa iubesc ceea ce fac, sa resimt ca pe un joc, munca,  ca pe o provocare (aici stiu deja pe cineva care va ricana :D) Dar luni e doar o conventie. Depinde de ritm, nu ai cum sa ai depresie de luni, daca, de pilda, lucrezi duminica. Sau daca zilele si orele pe care le petreci muncind sunt variabile si mereu diferite. Ani intregi eu am preferat sa lucrez duminica. Atunci cand, la ziar fiind, ziarul de luni se facea duminica. Imi placea sa fiu libera sambata, dar doream sa lucrez duminica. Pentru ca nu-mi placea duminica. Si, cumva, nici azi nu-mi place. Imi place sambata, cu duminica insa nu stiu ce am… La ziar in Franta aveam 2 zile obligatorii de odihna pe saptamana, obligatoriu consecutive. Dar ele puteau fi marti-miercuri, joi-vineri, etc. Ne intelegeam, prin rotatie. Dar multa lume vroia duminica. Eu nu, renuntam foarte usor la ea, dimpotriva. Idealul meu pe vremea aia era sa fiu libera vineri-sambata. Dar si orele… Multi ani am lucrat incepand cu ora 15. Pana la 1 dimineata, cand iesea ziarul de sub rotativa offset. Stateam acolo supraveghind editiile de care ma ocupam. Cata bucurie, ce orgasm cand atingeam ziarul umed de cerneala proaspata. Mirosul acela… Dar sa nu deviez. Multi ani am lucrat de la 13, de la 14, de la 15. Cat trebuia. Apoi, veneam acasa, faceam un dus, si ieseam cu colegii de redactie la terasa pe plaja, la restaurant, la vila unora din noi ca sa jucam carti, ades faceam bain de minuit in Mediterana (baia de la miezul noptii). Radeam mult si era bine. Soare si pasiune. Noapte si intensitate. Ce conta ce zi a saptamanii este? nu conta cu adevarat. Asta mi-a subliniat tendinta de a ma culca tarziu, aceste orare. Mai tarziu, in viata, mai ales in perioade de campanie, perioade aproape militaresti, m-am obisnuit si altfel. Sunt destul de flexibila. Nu, n-am sindromul de luni, depresia de luni. Poate chiar as putea sa spun ca mi-a ramas un disconfort al dupa-amiezii si serii de duminica, (ca dimineata incerc sa dorm…), si nu, nu-mi place, in continuare nu-mi place duminica. Dar de ce sa fim asa speriati de luni? e doar o conventie umana, repet. Poti fi fericit si luni, desi cica luni nici iarba nu creste, iar superstitiile spun ca nu e bine sa dai bani luni. A, si nici ziua de dupa luni nu-i mai breaza, marti e cu trei ceasuri rele. Si tot asa… pretexte ca sa nu fie bine, daca vrei sa gasesti, exista la tot pasul. Eu cred ca luni e la fel de buna, de calda, de intensa, de bucuroasa ca si restul zilelor. Totul este cum o privesti.  Dar,…

📌
27💬 read more

Îndemn

9 novembre 2013

share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
44💬 read more

Invatarea, ca o stare permanenta

16 octobre 2012

Invat in fiecare zi, ca un bun elev, cum am fost si la scoala. Sunt un bun elev al vietii… Am invatat mult in ultimii ani, si oarecum « the hard way », diverse. Am chef sa vorbesc despre cateva din ele. 1) am invatat sa ma opresc. Sa pun pauza, ca sa reiau mai bine dupa. Aveam tendinta sa muncesc non-stop (mai ales ca munca pe care o fac imi place). Am inteles, cu timpul, ca e mai important sa stiu sa ma opresc, sa iau o pauza de o ora, sa ies la soare, sa beau o cafea pe o terasa, si sa ma reapuc dupa, decat sa trag de mine ore la rand, fara sa-mi dau seama ca nu mai sunt eu, nu mai sunt eficienta la intreaga capacitate. 2) am invatat sa nu duc dupa mine sentimente negative, sa nu le car in spate, sa nu le acumulez, sa nu le iau cu mine, sa nu le adun. Chiar daca cineva ma raneste, jigneste, chiar daca imi face o nedreptate. Ma apar cum/cat pot. Nu uit. Dar nici nu ma incarc negativ tarand dupa mine (in viata mea care urmeaza din acea zi inainte) sentimente urate. Ma apar, ma vindec, zambesc si trec mai departe. 3) impreuna cu lectia doi, a venit usurinta de a accepta limitele uneori penibile, inghesuite, promiscue si patetice ale oamenilor. Rabdatoare si toleranta eram, am devenit cumva indulgenta si imuna. A nu le permite sa ma supere mi se pare cea mai mare putere pe care o am in fata lor. 4) nu mai sunt Zorro corcit cu Don Quichotte. Mai am (ades) revolte impotriva nedreptatii si porniri de justitiar, dar mi le domolesc. M-am vindecat de iluzii paguboase, de lupte fantasmagorice. Si-asa sunt prea copil si idealista, si-asa mai am inflacarari si duc stindarde, macar incerc sa privesc viata cu putin realism. Asa, un pic macar. Nu poti sa fii mereu mai catolic decat papa, sa duci luptele altcuiva. Nu poti sa lupti singur intr-o directie sortita esecului. 5) pastrarea pasiunii. In acelasi timp sunt acelasi om inflacarat. Nu mi s-a stirbit absolut nimic din felul in care iubesc, in care ma arunc in foc, din modul in care ma investesc in lucrurile la care particip. Fara suflet n-as putea nimic. Fara credinta, n-as intelege nimic. Fara iubire, n-as fi nimic. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

« Nu stiu sa nu fac nimic »

9 janvier 2012

Discutand, imi spune: « Nu stiu sa nu fac nimic« . Pe cuvantul tau? Ba stii, ai fi surprinsa sa vezi ce bine stii! Insa am fost crescuti (ca sa nu folosesc cuvantul « indoctrinati »), in cultul muncii. Cica: « Munca innobileaza. Munca inalta. Munca salveaza. » Si eu am crezut foarte mult timp asta, si aveam o spaima deosebita de perioadele fara munca…  De ceva timp, insa, am descoperit ca nu, existenta omului nu e validata doar prin munca. Uneori, munca nu-i suficienta ca sa justifice o existenta, alteori nu este necesara. Nu suntem dependenti de munca, desi suntem educati sa fim, si credem atat de tare in dependenta asta incat nu putem sa ne inchipuim altfel. Respect cu adevarat munca, dar nu cred ca dincolo de ea sunt mai putin eu. « Am nevoie sa muncesc ca sa castig bani pentru a trai » este o fraza corecta, aplicabila in majoritatea cazurilor. « Am nevoie sa muncesc ca sa traiesc » e o prescurtare « partizana », care duce la confuzia ce ne e cultivata in minte. Iar a nu munci nu inseamna a sta. A nu munci inseamna a nu munci, atat. A nu munci inseamna, de la caz la caz, a calatori, a scrie, a invata limbi straine, a dansa, a picta, si inca mii de alte lucruri pe care un om si le poate inchipui. Aceste preocupari pot fi si utilitare (caz in care se transforma in munca), dar pot si sa nu fie… Mi se pare ca dependenta excesiva de munca este si ea o deviatie, o « boala », o suferinta, ascunde un dezechilibru. A simti nevoia sa fii validat, ca individ, prin munca, inseamna un punct slab. Eu as « face nimic » cu mare talent, daca as avea o renta 🙂 Nu-mi place sa fiu intretinuta, n-am fost niciodata si nici nu voi fi, consider ca dependenta financiara de un alt individ este cel putin periculoasa si dauneaza si notiunii de cuplu. Insa, daca as avea o renta, « as face nimic » cu delectare… In cazul meu, asta ar insemna ca in principal, as citi, as scrie, as calatori… Imi iubesc meseria, am norocul sa fie si pasiunea mea, si sa muncesc cu placere si dedicatie, aproape fara sa-mi dau seama ca asta « este munca », dar asta nu inseamna ca fara, nu exist… Ma bucur ca un copil de fiecare proiect reusit si sunt constiincioasa si implicata, dar asta nu inseamna ca n-as putea « sa stau » 🙂 Sa citesc, sa scriu, sa calatoresc, sa invat 20 de dansuri, sa invat inca 5 limbi… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
11💬 read more