sarut

« Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii. » Alain de Botton- Eseuri de indragostit Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la « cum se termina »  este un soi de « drob de sare » sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani. Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa. Normal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la « dupa », in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne. Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie. Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine. Pentru mine, iubirea miroase a nemurire. « Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire« , asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi…

Sarutul este ceva foarte intim, sau cel putin ar trebui sa fie. Si aici vorbesc si de saruturile nevinovate, prietenesti. Nu numai de saruturile amoroase. Dar sarutul, in sine, ar trebui sa fie un gest intim, care intervine doar in anumite conditii, sau cu anumite persoane. Desigur, sarutul poate fi si conventional (de aniversari, de sarbatori, cu ocazia unor felicitari de reusita, etc), cand ne pupam cu mai multa lume decat in conditii normale. Sarutul poate fi si incurajator. Sarutam pe cineva ca sa-i transmitem ceva. Dar nu orice, oricand. Sarutul ca si salut cotidian, in schimb, este trist. Devalorizeaza gestul. Oricat de mult mi-a placut cultura franceza, traditiile franceze, viata in Franta, oricat de bine, de acasa si firesc m-am simtit acolo, cu sarutul ca salut obligatoriu, automat, zilnic, cu oricine, nu m-am putut obisnui. L-am practicat, dar nu am fost « de acord » cu el in adancul meu. M-am supus normelor sociale, dar nu le-am adoptat in interiorul sufletului meu. Sa te pupi in fiecare dimineata cu toti colegii de birou, e mult, enorm, inutil, bizar. Nu vorbesc nici macar de risipa de timp (caci, la modul practic, este si o risipa de timp), cat de devalorizarea faptului, prin repetitivitatea lui, prin banalizarea si raspandirea lui… Nu eram de acord, dar pentru ca astea erau normele sociale acolo, m-am supus, cuminte si disciplinata. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, ii pupam pe toti colegii in fiecare dimineata. Ca sa nu mai vorbim ca e complicat in Franta: in functie de regiune, trebuie sa te pupi de doua, de trei sau de patru ori. Plus ca se incepe de pe obrazul stang sau de pe cel drept, tot in functie de regiune. La mine, in sud, pe Coasta de Azur, se practica pupatul de trei ori… Dar va las sa va inchipuiti singuri cam cat timp dura sa pup o redactie intreaga. Iar seara treceam la pupat « les ouvriers du livre », adica tipografii, caci eu supravegheam ziarul pana la iesirea din tipar, si aveam de-a face si cu ei. Eu, un copil, ei, toti barbati, majoritatea trecuti de 45 de ani, chiar de 50, misogini, harsaiti, refractari fata de jurnalisti. Eu eram si tanara (22 de ani aveam), si femeie, si jurnalist. Si romanca 😉 In atari conditii, adica avand in vedere numarul de persoane cu care intram zilnic in contact, evident ca mi se mai intampla sa uit pe cine am salutat (de fapt, pupat) si pe cine nu, caci faceam gestul, mecanic, neatasandu-i emotii, trairi, simtiri. Si ce se suparau cand constatau ca am uitat ca i-am salutat/pupat deja 🙂 Noroc ca pe de alta parte le eram foarte simpatica, si-mi iertau instantaneu. Dar ani intregi, desi am respectat normele sociale de salut constand in pupatul regulamentar, tot nu m-am putut obisnui. Acum eu inteleg de ce francezii au inventat « sarutul frantuzesc. » Probabil exact din cauza asta. Ca sa diferentieze lucrurile, ca sa existe totusi ceva suplimentar in sarutul amoros, fata de sarutul « obligatoriu » de salut 🙂 Chiar…

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz. Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata. Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele. Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor. Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale. Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat. Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin. Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut. Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege. Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Pot sa pretind ca am o veche si profunda experienta a internetului, din punct de vedere al comunicarii umane. Implinesc 11 ani anul acesta, (sa-mi traisca!) de cand folosesc o mesagerie instantanee (ICQ la inceput, ym apoi). Am fost fidela aceluiasi nume pe care mi l-am « ales » (intre ghilimele, caci nu mi l-am ales in sensul clasic al cuvantului), la vremea aceea. Insa, in listele mele (de ICQ intai si de ym apoi, n-au intrat decat oameni cunoscuti, si oameni triati. Oameni cu care consideram ca as avea ce sa discut, oameni cu care as iesi cu placere si la o cafea sau bere. Nu oameni la gramada, si in nici un caz necunoscuti, asta clar!) De aceea stau cu mesageria de la Facebook inchisa, de pilda, caci avand in lista si oameni pe care nu-i cunosc, (desi procentul este mic, principiile mele ramanand aceleasi), nu am chef si nevoie de conversatii cu necunoscuti. Pe principiul: timpul meu e prea pretios ca sa-l irosesc cu oricine, am selectat destul de mult si oamenii care ajungeau in mesageriile mele private, si asta inca de la inceputul inceputului, din zorile internetului. Aseara, vorbind cu un prieten bun, (exceptia care intareste regula!) mi-am precizat insa niste lucruri despre complicata comunicare online. Am gandit intotdeauna ca acest mod de comunicare are avantajele evidente ale rapiditatii, ale faptului ca e mai putin invaziv decat un telefon. Dar dezavantajele sunt si ele notabile: comunicarea online suprima partea imensa de comunicare non-verbala care este continuta intr-o comunicare clasica, face to face. Pe de alta parte, comunicarea online este stangace, hasurata, fractionata in formatiuni de cateva cuvinte, separate cu un enter. Nu scriem de obicei fraze lungi, nu ne luam timpul de a formula intreaga idee, o sectionam in parti mai mici, chestie care strica mult din coerenta, lasa loc la interpretari. La mine, in cazul meu precis, e oarecum mai bine, deoarece vorbind doar cu oameni pe care ii cunosc si care ma cunosc, incape mai putina neintelegere, proasta interpretare (desi se intampla si asta, desigur, intr-un procent mai mic). Si mai sunt si acele emoticoane. Presupun ca au fost inventate pentru a suplini (pe cat de bine se poate), partea de comunicare non-verbala pe care o contine comunicarea fata in fata. Fiecare din ele exprima stari, actiuni, senzatii. Sunt bune, sunt si rele… Bune pentru ca poti zambi, cand ai zambi in real, poti rade sau te poti incrunta atunci cand ai face-o in real. Poti strange pe cineva in brate (macar virtual), atunci cand ai face-o in viata reala. Poti pupa pe cineva, si asa mai departe. Ei bine, eu inteleg sa le folosesc la propriu. Asa consider ca e cel mai onest. Adica nu zambesc niciodata decat atunci cand as zambi in real. Nu ma incrunt niciodata decat atunci cand m-as incrunta in viata. Nu rad si nu plang decat atunci cand as face la fel. Nu strang in brate decat atunci cand, daca omul ar fi langa mine, as avea o pornire de…