vara

Vin la Sozopol de atât de mulți ani încât știu și denivelările din pietre. Vad orice schimbare, orice felinar nou, orice apare sau dispare. Vorbesc de orașul vechi. Orașul nou nu îmi place, nu ma interesează, nu îl cunosc. Revenind la orașul vechi. Știu pe de rost pietrele, casele, felul cum cade lumina, știu și smochinii, si tufele de leandru, si tot. Știu chelnerii de la terase, si vânzătorii de la magazine, si ma știu si ei pe mine. Mult timp, lucrurile nu s-au prea schimbat, si este unul din motivele pentru care iubesc atât colțul acesta de lume. Anul acesta s-au schimbat mai multe cât nu s-au schimbat ani mai mulți. Unele, bine. Au dispărut niște terase care ecranau marea. De una imi pare rau, multe prânzuri frumoase am mâncat acolo, cu vedere la mare. Mai exista restaurantul, neschimbat, atâta ca nu mai are terasa pe faleza. Cred ca nu mai da voie municipalitatea, pentru priveliște e mult mai bine asa. În loc, au pus o scoica stilizata, de aceea cred ca municipalitatea a decis sa nu mai închirieze acel teren. Dar am sesizat ca a dispărut o doamna care în fiecare seara scotea în fata casei sale panouri cu magneți sau obiecte din scoici. Nu mai este, și m-am îngrijorat. O fi bolnava? Nu o mai fi? Bulgarii pun pe uși, sau pe copaci, ferparele. Era unul pe ușa acelei case, nu am vrut sa ma uit dacă este ea. Parca nu as vrea sa știu. Vin de atât de demult aici, de cand nu era bariera de acces în oraș, și de când parcam în capătul peninsulei… ce vremuri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-e toamna, tarziu si frig. Latra un caine, a pustiu. Ma prefac ca nu-l aud, dar insista. Vezi cum ma desfrunzesc? Imi vezi culorile palind? Imi vezi verdele transformandu-se? Imi vezi zilele scazand, soarele devenind mai rar si mai putin generos? Imi vezi bruma, dimineata? Pielea infiorata? Ochii mai putin luminosi, in care nu se mai oglindeste seninul? Parca mai ieri priveam apusurile verii, cu pielea arsa de soare si ochii stralucitori. Imi e toamna si dor infinit de vara. Calculez ca intr-o numaratoare inversa, clipele care ma despart de nisipul cald si de zgomotul valurilor. Langoare, tristete de nepovestit, frisoane. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt un om optimist. Imi pierd greu speranta. Dar sunt si un om pragmatic. Speranta nu ma ajuta cu mare lucru. Nu traim in viitor. Traim in prezent (si n-am invatat asta in cartile de dezvoltare personala, ci e tendinta mea naturala, din nastere, de a trai cu furie in prezent, asa am avut noroc sa fiu construita, si asa am traversat toata viata). Daca prezentul imi e inconfortabil, ma doare in cot de soarele care va iesi « maine ». Cu alte cuvinte, o sa fie bine si la vara cald…Si cu ce imi incalzeste vara viitoare toamna/iarna prezenta, pustiul sau intunericul de langa mine, de-acum? Da, poate ca o sa fie bine, normal ca o sa fie, viata e ciclica, dupa un rau vine si un bine, la un moment dat, dar ideea soarelui de maine nu ma face sa fiu mai putin inconfortabil acum. Nu-mi place sa ma mint. Si da, uite, poate ca neintamplator mi-a cazut acum ceva sub ochi… « Multi oameni au un astfel de sertar ascuns in perete. Plin ochi cu minciuni frumos impachetate. Il deschid pe furis. In fiecare dimineata. E un fel de gest reflex, inainte de cafea. Familia fericita, femeia puternica si devotata, copiii extraordinari pentru care-ti traiesti viata. Prietenii, bradul de Craciun, iepurasul de Pasti« . Este un fragment dintr-o postare care anunta o raspantie in viata cuiva, dar m-a frapat partea asta, similitudinea cu ce simteam cand scriam aici, iar « soarele de maine » este fix conceptul acesta de poleiala peste un prezent insuficient de surazator. Soarele de maine e o minciuna frumos impachetata, dar inutila. De cate ori nu ne-au spus altii, sau chiar nu ne-am spus noi insine: « Lasa ca iese soarele si pe strada ta »? Si care e surpriza? Normal ca iese, iese intotdeauna, ce mare mirare? Dar soarele de maine nu ma incalzeste azi. Imi plac povestile. Dar sa traiesc construind castele de nisip sub soarele de maine, parca nu-i chiar o solutie… Fugi, dar cat poti sa fugi? Si unde sa fugi? De altii scapi usor, dar de tine insuti nu scapi niciodata. Iar soarele de maine… nu, nu-i neg importanta, doar decalajul. Soarele de maine este bun maine. O sa ma bucur de el din plin, ca de fiecare bucurie din breviarul momentelor de fericire, al bucuriilor simple. Dar…. (doar) MAINE. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz. Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata. Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele. Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor. Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale. Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat. Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin. Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut. Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege. Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It