vara

Mi-e toamna, tarziu si frig. Latra un caine, a pustiu. Ma prefac ca nu-l aud, dar insista. Vezi cum ma desfrunzesc? Imi vezi culorile palind? Imi vezi verdele transformandu-se? Imi vezi zilele scazand, soarele devenind mai rar si mai putin generos? Imi vezi bruma, dimineata? Pielea infiorata? Ochii mai putin luminosi, in care nu se mai oglindeste seninul? Parca mai ieri priveam apusurile verii, cu pielea arsa de soare si ochii stralucitori. Imi e toamna si dor infinit de vara. Calculez ca intr-o numaratoare inversa, clipele care ma despart de nisipul cald si de zgomotul valurilor. Langoare, tristete de nepovestit, frisoane. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt un om optimist. Imi pierd greu speranta. Dar sunt si un om pragmatic. Speranta nu ma ajuta cu mare lucru. Nu traim in viitor. Traim in prezent (si n-am invatat asta in cartile de dezvoltare personala, ci e tendinta mea naturala, din nastere, de a trai cu furie in prezent, asa am avut noroc sa fiu construita, si asa am traversat toata viata). Daca prezentul imi e inconfortabil, ma doare in cot de soarele care va iesi « maine ». Cu alte cuvinte, o sa fie bine si la vara cald…Si cu ce imi incalzeste vara viitoare toamna/iarna prezenta, pustiul sau intunericul de langa mine, de-acum? Da, poate ca o sa fie bine, normal ca o sa fie, viata e ciclica, dupa un rau vine si un bine, la un moment dat, dar ideea soarelui de maine nu ma face sa fiu mai putin inconfortabil acum. Nu-mi place sa ma mint. Si da, uite, poate ca neintamplator mi-a cazut acum ceva sub ochi… « Multi oameni au un astfel de sertar ascuns in perete. Plin ochi cu minciuni frumos impachetate. Il deschid pe furis. In fiecare dimineata. E un fel de gest reflex, inainte de cafea. Familia fericita, femeia puternica si devotata, copiii extraordinari pentru care-ti traiesti viata. Prietenii, bradul de Craciun, iepurasul de Pasti« . Este un fragment dintr-o postare care anunta o raspantie in viata cuiva, dar m-a frapat partea asta, similitudinea cu ce simteam cand scriam aici, iar « soarele de maine » este fix conceptul acesta de poleiala peste un prezent insuficient de surazator. Soarele de maine e o minciuna frumos impachetata, dar inutila. De cate ori nu ne-au spus altii, sau chiar nu ne-am spus noi insine: « Lasa ca iese soarele si pe strada ta »? Si care e surpriza? Normal ca iese, iese intotdeauna, ce mare mirare? Dar soarele de maine nu ma incalzeste azi. Imi plac povestile. Dar sa traiesc construind castele de nisip sub soarele de maine, parca nu-i chiar o solutie… Fugi, dar cat poti sa fugi? Si unde sa fugi? De altii scapi usor, dar de tine insuti nu scapi niciodata. Iar soarele de maine… nu, nu-i neg importanta, doar decalajul. Soarele de maine este bun maine. O sa ma bucur de el din plin, ca de fiecare bucurie din breviarul momentelor de fericire, al bucuriilor simple. Dar…. (doar) MAINE. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz. Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata. Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele. Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor. Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale. Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat. Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin. Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut. Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege. Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ea face sarmale, croseteaza si da cu mopul. El ne invata cum sa punem gheata in whisky {o intreaga filosofie}, si face pachetele de primavara la Ambasada Chinei, fiind excesiv de prieten cu poporul chinez, desi anticomunist. Asta micu’ da cu coasa vara si cu lopata iarna, la deszapezire. Conducerea tarii e plina de oameni priceputi. Sa va mai aud ca nu va convine…. Later edit, 27 ianuarie: aseara, a spus cu vocea lui, « acum ne ocupam sa salvam vieti ». Boc in superman. Si uite cum se distruge si imaginea super eroilor…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It