casatorie

17 ani

26 novembre 2017

Azi e 26 noiembrie. Peste 12 ore, la ora 14, se implinesc 17 ani de cand a murit Philippe, parte din sufletul meu. Pe 27 noiembrie ar fi implinit 49 de ani dar nu a mai apucat. A murit cu o zi inainte, la 48 de ani si 364 de zile. S-a distrus si sunt inca suparata pe el. Dar azi aleg sa imi amintesc doar hohotele de ras (amandoi eram indragostiti de glume, unele trecand de limitele normalului social acceptat), serile lungi, zilele intregi cand ne inchideam in casa, singuri, pentru ca am fost modelul de cuplu fuzional. Ne-am fost intotdeauna suficienti unul altuia. Lumea fiecaruia incepea si se termina cu celalalt. Din alegere si nu din constrangere sau conveniente sociale. Caci eram, amandoi, nepermis de liberi, nepermis de neconvenționali. Însă respiram unul prin și pentru celălalt. Nu ne pasa de nimic exterior cand eram unul langa celalalt. S-a îndrăgostit de mine la prima vedere, eu nu, ca habar nu aveam ce e iubirea. Aveam 17 ani. Eu am înțeles că îl iubesc abia după câteva luni, dar ne-am iubit intens, total. Azi aleg sa-mi amintesc cum se straduia sa vorbeasca romana, desi eu vorbeam franceza perfect. Dar era limba mea materna, cum sa nu-si doreasca sa o vorbeasca, iubindu-ma cum ma iubea? Si din eforturile lui, retin ca spunea: « domnisoara? Asta seamana cu Timisoara. », ca nu putea pronunta hrana (un h auzit si un r « rulat » erau mult prea mult pentru el), ca nu putea pronunta â, si atunci spunea muine, puine, cuine.. .. Si ca, intr-o discutie cu un prieten de familie al parintilor mei, medic chinez, straduindu-se sa se inteleaga, singura limba comuna fiind romana, cum si-au comunicat unul altuia ca le place carnea de vita? « I love vaca ». Aleg sa imi amintesc asta, si sa zâmbesc, si nu ziua in care a murit si felul cumplit in care… Aleg sa-mi amintesc un Philippe nebun, care ma antrena in tot felul de nazbatii incredibile, care ma lua sa plecam cu masina in Romania, la 3000 km (noi stateam langa Atlantic), pe neprevazute, si mai rau, pe nedormite. Cu el nimic nu era imposibil, iar deviza lui era: nu exista probleme, exista doar solutii. Și iubea România, poate mai mult decât mine. Avea puterea sa vadă pitorescul acolo unde eu vedeam altceva. Dumnezeu sa te odihneasca, sper sa mai radem candva, undeva, impreuna. {desi eu nu cred in nicio viata de dincolo, totul este acum, aici, bagati-va mintile in cap} ps. omul e deja mort, nu-l mai invie nimeni, desi poate multi am dori (sau eu macar). Eu prefer sa imi amintesc momentele bune, oricum 90% din timp am fost fericita cu el  Si nu e putin lucru, la vremurile pe care le traim. Si chiar asta voiam, sa arat ca poti pastra o amintire frumoasa a unei relatii trecute. Nu am resentimente, ii sunt recunoscatoare, si vreau sa stie lumea ca am fost fericita, si m-am bucurat enorm sa fiu cu el. A fost o onoare si…

📌
105💬 read more

Nunta sau cosmar

23 juillet 2014

Lumea s-a prostit rau. Imi povestea ieri un prieten ca acum la nunti oamenii au pretentii gen « tortul sa fie in forma de valize, albe, cu accesorii roz », si, ce sa vezi, nu erau albe, erau crem, si curelele nu erau roz, ci maro, si desi tortul era gustos, nunta nu a reusit din cauza acestor detalii. Ha? E vorba de oameni « normali », nu de vedete excentrice si capricioase. Eu zic ca lumea se duce naibii, daca putem gandi/simti asa. Daca in ziua in care, teoretic, iti unesti viata cu a lui, aceluia, unicului,  sau cu a ei, o zi in care, dupa mintea mea, singura preocupare reala trebuie sa fie EL/EA, tu te impiedici de detalii atat de incredibil de penibile cum ar fi culoarea unui martipan, atunci eu nu cred ca lumea merge decat inspre disparitie. Astia voteaza si fac copii. ps. lasa ca eu pe asta cu nuntile nu o inteleg oricum, si cand a fost sa ma casatoresc NU am vrut nunta (si NU am facut, ci doar casatorie), nu am vrut rochie de mireasa (ce idiotenie, zau, atatia bani pentru o rochie pe care o porti cateva ore), si nu am vrut circ si alai. Era ziua noastra, a nimanui altcuiva. Si nu trebuiau surle, trambite, sclipici si acordeoane. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
37💬 read more

Revelion pasional

29 décembre 2011

Cand vrei sa petreci revelionul, singur, acasa, ca pe oricare alta seara, lumea parca innebuneste. Te considera nebun, te compatimesc, te descos, incearca sa te impiedice. Ce mai, a petrece Revelionul singur este aproape o crima. O anarhie. O sfidare la adresa societatii. Sau in orice caz, o lezmajestate, cel putin, pe care toata lumea se simte dator sa te impiedice sa o faci. Cand spui ca vrei sa petreci Revelionul singur, se trezeste imboldul in toti cei din jur, sa te faca sa renunti la aceasta idee. Asa ca Ema, ca de obicei, n-a reusit sa petreaca nici in acel an Revelionul singura. Pe ultima suta de metri, in dupa-amiaza de 31 decembrie, a fost implorata de colega ei de servici, Ioana, sa o insoteasca la o petrecere de revelion. Totul ca sa nu o lase singura. Ema, desi isi dorea cu adevarat sa stea singura (nu din depresie, nici din sfidare, nici din alte revolte, ci din dorinta de putina liniste), a acceptat, caci nu stia intotdeauna sa isi refuze prietenii, si ceda pentru a le face placere. Iat-o, deci, in acea seara, batand cu Ioana, la usa unui apartament dintr-un bloc al unui oarecare cartier bucurestean. Inauntru, vreo 20 de tineri, veseli, toti necunoscuti, pentru Ema. Ioana ii cunostea pe cativa. Ema nu-si gasea neaparat locul, dar asta e, cedase la insistentele Ioanei. Va trece si noaptea asta, nu-i grav. In penumbra camerei, Ioana o prezinta celorlalti. Are un soi de mandrie cand o tine de mana si o impinge spre unul si pe altul. Ba chiar spune, provocatoare, « eu sunt singura fata care a venit cu o fata la petrecere. » Ema nu pricepe foarte bine despre ce e vorba, dar surade si asteapta sa treaca minutele. La un moment dat, Ioana se indreapta spre ea si o invita la dans. Ema, mirata, nu prea intelege, din nou. O priveste angelic si naiv. Ioana, colega si prietena ei, pare a dori mai mult, a o privi in alt fel decat de obicei, cu pofte pe care Ema le identifica cu groaza. Ema se intreaba ce ar trebui sa faca. Isi face in minte repede calculul: daca ar chema un taxi sa plece acasa, nu ar fi sigur ca ar putea, pentru ca e 23.45, deja se apropie miezul noptii, probabil nu va gasi taxiuri. Resemnata, zambeste timid si incearca sa traga de timp. Deodata, in camera patrunde un barbat tanar. Dupa cum e intampinat de toata asistenta, e vedeta grupului. Dupa ora la care isi permite sa vina, chiar se si poarta ca o vedeta si stie asta. Barbatul o priveste pe Ema cu dorinta, dar cu siguranta pradatorului confirmat, vine direct spre ea si o invita la dans. Ema accepta, gandindu-se sa castige cateva minute, pret de o melodie doua ca sa isi dea seama cum sa scape de acolo. Barbatul o tine in brate, ferm. Bratele lui sunt calde, hotarate. Imbratisarea e tandra dar puternica. O conduce cu dibacie. Ema se potriveste perfect in bratele…

📌
1💬 read more

Casatoria: cand, cum, de ce?

20 janvier 2010

Pentru ca ma intreba un comentator necunoscut, la una din postarile anterioare, daca sa se insoare anul asta, voi scrie despre casatorie. Complicat si delicat subiect, care-mi va atrage probabil oprobriul social si destule critici. Dar e ok, n-am neaparat nevoie sa ma aplaude masele, mai ales la subiecte din astea in care nu sunt de acord cu societatea. Intrebarea suna asa: « Eu intre doua pahare, mai stateam in dilema daca sa ma insor anul asta sau nu, dar mi-am dat seama ca nu renteaza La ce varsta te-ai casatorit? Eu nu stiu cand sa fac pasul asta, toate femeile cu care stau vor sa ma casatoresc cu ele, dar eu nu am chef de asa ceva pe criza asta 🙁  » Teoretic, nu-mi place sa fiu consilier matrimonial, dar, recunosc, casatoria e un subiect. Adevarat, adanc. Nu pretind ca detin adevarul absolut, dar am trait intr-adevar mult, am avut sansa sa traiesc cam triplu din punct de vedere al experientelor umane fata de oamenii de varsta mea, si sa cunosc multe personalitati, multe povesti, sa traversez multe imprejurari, din cele mai diverse, uneori extreme. Din acelea care calesc, dupa ce te ard. Eu nu cred in casatorie. Cred cu putere in cuplu: e una din valorile mele cele mai profunde. Dar nu cred in casatorie ca o necesitate. Nu cred ca acea bucata de hartie te tine alaturi de cineva, daca stai. Si in acelasi mod, nu cred ca daca nu esti bine cu cineva, acea hartie te impiedica sa pleci. Daca n-ar exista altfel de legatura intre mine si o persoana, acea hartie e zero, nu exista nici un fel de hartie care m-ar putea retine alaturi de respectivul. Iar daca mi-ar fi rau, nu m-ar tine nici doua milioane de hartii intr-o relatie in care nu este locul meu. Caci eu consider un esec FIECARE minut petrecut intr-o relatie in care nu ai ce cauta. Esecul nu e despartirea. Esecul este sa petreci timp, minute pretioase din viata, in locuri si langa oameni care nu merita. Deci, ca idee, nu consider casatoria o necesitate. Important este cuplul, relatia. Iubirea, respectul, prietenia, sustinerea, toate legaturile care se creeaza intre doi oameni. Ca aleg sa se casatoreasca sau nu, asta e o decizie care se ia impreuna… Dar casatoria nu poate reprezenta, in ochii mei, un scop in sine. Daca ar reprezenta un scop in sine, inseamna ca nu ar conta omul si relatia. Ci ar conta sa ai verigheta pe deget, « sa intri in randul lumii », pentru ca asa au spus mama, tata, matusa, bunica, vecinii, ţaţa Floarea, nea Vasile. Si de aici incepe nefericirea. Pentru ca ai facut totul sa te vezi in acea postura, netinand cont de restul, de ceea ce de fapt ar trebui sa fie mult mai important: cuplul, relatia, legaturile, vazute si mai ales nevazute. Interactiunea mentala. Pentru ca am trait multi ani in alte coordonate geografice, m-am ingrozit (da, da, acesta e cuvantul), cand m-am intors aici, in Romania, si am vazut ce se intampla. E o presiune sociala atat de puternica sa te insori, sa…

📌
4💬 read more