culoare

Am avut « perioada roz », cam prin clasa a opta. Ciudata. O perioada roz, cumva doar exterioara. Interior, chinuri adolescentine, intrebari despre existenta, de ce-uri multe. Varsta cu dileme existentiale. Poezii, desi imi placea matematica. Sau poate tocmai de aceea. Framantari. Cautari. Apoi nu stiu sa fi privilegiat vreo culoare. Mai degraba non-culorile. Si socul mare, la 28 de ani, cand, intr-o vara, mi-am numarat rochiile negre (subliniez: de vara!) din dulap. Erau peste 10, doar de vara. Nefiresc pentru anotimp. Negrul imi place in continuare, e sobru, elegant, decent, discret. Vara, insa, am inceput sa port mult alb. Si, de cate ori pot (de cate ori imprejurarile o permit), adopt ceea ce numesc eu culori hotarate. Rosu, verde tare, albastru intens, turcoaz, fuchsia. Pastelurile, rar 😉 Viata mea e zvacnire si culoare, in intensitati si furie. O furie de a trai, dar o furie senina, asumata, impacata. Pare un paradox notiunea de furie senina. Dar nu este. Furia asta nu e de-constructoare, ci cladeste. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

N-ar trebui niciodata sa ne creem obisnuinte. Obiceiuri. Pentru ca, in functie de cum evolueaza lucrurile, acele obisnuinte vor da nastere la rani. Obisnuintele dau iluzia unui confort psihic. De fapt, sunt doar premise ale unor rani, mai mult sau mai putin adanci. Nu trebuie sa ai « cafeneaua preferata », « restaurantul preferat », aleile preferate din parcul preferat, strazile obisnuite pe care mergi, traseul obisnuit spre incolo sau spre dincolo, sms-ul de dimineata, sms-ul de seara, sms-ul de pranz si cel de dupa-amiaza. Nu trebuie sa mergi in aceleasi locuri, sa o apuci pe aceleasi cai, sa mananci acelasi lucru, sa privesti aceleasi flori in aceleasi gradini. Trebuie sa variezi, sa variezi cu disperare, ca sa te autoprotejezi anticipat. Pe cat te poti autoproteja de amintiri. Caci ele sunt acolo, se creaza oricum. Si dupa ele, hop durerea. Aici e drumul meu spre el si dinspre el. Aici e restaurantul la care ma invita de obicei. Aici e banca pe care ne opream cand ne plimbam. Aici e gradina ale carei flori le admiram. Aceasta e melodia lui. Aceasta e melodia pe care i-am dedicat-o. Aceasta e cana din care a baut. Aceasta e cartea pe care mi-a oferit-o. Acum e ora cand ne scriam. Acum e ora cand ne vedeam. Acum e ora cand dormeam, ne trezeam, ne sarutam, plecam fiecare pe drumurile lui. Acum e ora cand alegeam sa tacem. Acesta e cuvantul pe care-l rostea. Si inca o rana, si inca o rana, si inca un boicot al unui loc, al unui trotuar, al unui fel de mancare, al unei culori, al unui cuvant. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi a fost intai martie. Trecem repede peste asta. Azi a fost si a treia oara cand am fost la Eliza. La salon. Salonul Elizei. Nu are nume, nu are firma in exterior. Eliza te primeste doar prin recomandari. In plus, te primeste prima oara, in functie de persoana de la care vii,  dar daca nu va placeti reciproc, nu continua. Intalnirea Elizei e o providenta in viata mea. Am avut o experienta nefericita cu o culoare care a iesit kaki (pe flacon scria blond auriu, vopsea de la Casting L’Oreal), si a fost dezastruos, ca intamplare, inainte de o gala, in decembrie 2011. Gala a iesit bine, noroc ca nu tinea gala de culoarea parului meu 🙂 Desi m-am simtit penibil 2 ore pe scena, cu culoarea aia pe cap, sub privirile a aproape 300 de persoane 😀 Asa am ajus eu la Eliza. Am ajuns acolo kaki (si nici ala uniform) si cu teama ca imi va cadea parul din cap daca mai pun singura o vopsea (din disperare, pusesem 4 vopsele in 24 de ore). Am ajuns acolo cuminte, resemnata (deja gala trecuse, asa, kaki cum eram), cu o singura dorinta: daca nu se poate sa redevin blonda, asta e. Macar sa fiu uniforma, si mai ales, dar mai ales, sa nu devin cheala. Eliza m-a salvat, dupa 4 ore de munca, doua cesti imense de cafea (pictate cu maci), multe povesti, si cu un talent deosebit. Am iesit de acolo stralucitoare, blonda, linistita. Pune multa pasiune in ce face, in plus, e vesela si draguta. Iata, a fost inceputul unei frumoase prietenii 🙂 Inauntru e frumos. Fiecare lucru e ales cu gust. Nu seamana deloc cu un salon de coafura clasic. Mobilierul nu e nici de serie, si nici la gramada. Fiecare oglinda e diferita, fiecare fotoliu e diferit. Orice obiect e corelat cu celalalt, cu un rar simt al detaliului. Canile au maci pictati, si cand ti se aduce cafeaua, ele sunt ornate cu pene…. Vrei ceai? vrei cafea? Vrei portocale? ciocolata? Eliza are o personalitate minunata (de fapt si lucrurile descrise inainte, tot Eliza sunt). Dupa ce am fost prima oara la ea si m-a scos din acel necaz, mi-a transmis prin prietena care ma recomandase, ca pot sa mai vin, daca si eu vreau, ca i-a placut de mine, ca am fost « foarte cuminte » 🙂 Da, am fost, asa sunt eu 🙂 Mie-mi place sa fiu blond auriu, deschis. Astazi a fost a treia oara cand am fost la Eliza. Ea se bucura la vederea parului meu, si trepida la ideea ca-mi va face ceva deosebit. Mi-a facut o nuanta de blond mult mai inchisa decat cea cu care sunt obisnuita. M-a rugat insa sa am incredere in ea, si mi-a explicat ce vrea sa faca cu aceasta culoare datile viitoare. Practic, culoarea asta e o baza, parte a unui scenariu savant 🙂 Eliza se joaca cu parul, atunci cand parul o permite. Eliza construieste povesti.  Am ascultat-o si am avut incredere in ea. Musteste…