dimineata

Acum a sunat ceasul care m-ar fi trezit daca as fi dormit vreun pic. Buna dimineata, cum ar veni. Ei, cine putea sa faca asta, decat eu? Pe la 5 m-am gandit ca oricum nu mai are sens sa dorm 2 ore…. Mi-am sabotat soarta, am scris toata noaptea si nu am stins lumina, n-am visat pe nimeni, pentru ca banuiesc ca visele cu ochii larg deschisi nu se pun. Oricum nu gasisem busuiocul acela, in casa asta nu mai gasesc nimic… Toate bune, incetul cu incetul se tine cortizolul (hormonul stresului) nesanatos de sus, in sange.  Cu eforturi adevarate, din astea…. Bravo mie 🙁   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi a fost luni, si ca in fiecare saptamana, offline si online, lumea se plange, se vaicareste, exclama: « iar e luni, of, nu se poate. » N-am avut niciodata sindromul de luni, caci este de fapt o conventie. Am incercat (si in cea mai mare parte a timpului am reusit) sa iubesc ceea ce fac, sa resimt ca pe un joc, munca,  ca pe o provocare (aici stiu deja pe cineva care va ricana :D) Dar luni e doar o conventie. Depinde de ritm, nu ai cum sa ai depresie de luni, daca, de pilda, lucrezi duminica. Sau daca zilele si orele pe care le petreci muncind sunt variabile si mereu diferite. Ani intregi eu am preferat sa lucrez duminica. Atunci cand, la ziar fiind, ziarul de luni se facea duminica. Imi placea sa fiu libera sambata, dar doream sa lucrez duminica. Pentru ca nu-mi placea duminica. Si, cumva, nici azi nu-mi place. Imi place sambata, cu duminica insa nu stiu ce am… La ziar in Franta aveam 2 zile obligatorii de odihna pe saptamana, obligatoriu consecutive. Dar ele puteau fi marti-miercuri, joi-vineri, etc. Ne intelegeam, prin rotatie. Dar multa lume vroia duminica. Eu nu, renuntam foarte usor la ea, dimpotriva. Idealul meu pe vremea aia era sa fiu libera vineri-sambata. Dar si orele… Multi ani am lucrat incepand cu ora 15. Pana la 1 dimineata, cand iesea ziarul de sub rotativa offset. Stateam acolo supraveghind editiile de care ma ocupam. Cata bucurie, ce orgasm cand atingeam ziarul umed de cerneala proaspata. Mirosul acela… Dar sa nu deviez. Multi ani am lucrat de la 13, de la 14, de la 15. Cat trebuia. Apoi, veneam acasa, faceam un dus, si ieseam cu colegii de redactie la terasa pe plaja, la restaurant, la vila unora din noi ca sa jucam carti, ades faceam bain de minuit in Mediterana (baia de la miezul noptii). Radeam mult si era bine. Soare si pasiune. Noapte si intensitate. Ce conta ce zi a saptamanii este? nu conta cu adevarat. Asta mi-a subliniat tendinta de a ma culca tarziu, aceste orare. Mai tarziu, in viata, mai ales in perioade de campanie, perioade aproape militaresti, m-am obisnuit si altfel. Sunt destul de flexibila. Nu, n-am sindromul de luni, depresia de luni. Poate chiar as putea sa spun ca mi-a ramas un disconfort al dupa-amiezii si serii de duminica, (ca dimineata incerc sa dorm…), si nu, nu-mi place, in continuare nu-mi place duminica. Dar de ce sa fim asa speriati de luni? e doar o conventie umana, repet. Poti fi fericit si luni, desi cica luni nici iarba nu creste, iar superstitiile spun ca nu e bine sa dai bani luni. A, si nici ziua de dupa luni nu-i mai breaza, marti e cu trei ceasuri rele. Si tot asa… pretexte ca sa nu fie bine, daca vrei sa gasesti, exista la tot pasul. Eu cred ca luni e la fel de buna, de calda, de intensa, de bucuroasa ca si restul zilelor. Totul este cum o privesti.  Dar,…

N-ar trebui niciodata sa ne creem obisnuinte. Obiceiuri. Pentru ca, in functie de cum evolueaza lucrurile, acele obisnuinte vor da nastere la rani. Obisnuintele dau iluzia unui confort psihic. De fapt, sunt doar premise ale unor rani, mai mult sau mai putin adanci. Nu trebuie sa ai « cafeneaua preferata », « restaurantul preferat », aleile preferate din parcul preferat, strazile obisnuite pe care mergi, traseul obisnuit spre incolo sau spre dincolo, sms-ul de dimineata, sms-ul de seara, sms-ul de pranz si cel de dupa-amiaza. Nu trebuie sa mergi in aceleasi locuri, sa o apuci pe aceleasi cai, sa mananci acelasi lucru, sa privesti aceleasi flori in aceleasi gradini. Trebuie sa variezi, sa variezi cu disperare, ca sa te autoprotejezi anticipat. Pe cat te poti autoproteja de amintiri. Caci ele sunt acolo, se creaza oricum. Si dupa ele, hop durerea. Aici e drumul meu spre el si dinspre el. Aici e restaurantul la care ma invita de obicei. Aici e banca pe care ne opream cand ne plimbam. Aici e gradina ale carei flori le admiram. Aceasta e melodia lui. Aceasta e melodia pe care i-am dedicat-o. Aceasta e cana din care a baut. Aceasta e cartea pe care mi-a oferit-o. Acum e ora cand ne scriam. Acum e ora cand ne vedeam. Acum e ora cand dormeam, ne trezeam, ne sarutam, plecam fiecare pe drumurile lui. Acum e ora cand alegeam sa tacem. Acesta e cuvantul pe care-l rostea. Si inca o rana, si inca o rana, si inca un boicot al unui loc, al unui trotuar, al unui fel de mancare, al unei culori, al unui cuvant. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Si uite asa, stau si ma uit cum trec minutele, si ma enervez ca ele trec degeaba, in detrimentul meu. Am asteptat sa fiu extenuata ca sa adorm. Nici macar asta nu m-a ajutat. Ma ustura ochii si stiu ca in 2-3 ore incepe o zi grea. Si totusi, nu pot inchide ochii. Azi m-as odihni si fortat, numai ca n-am ce sa beau ca sa dorm. Eu nu iau medicamente, si n-am nici antinevralgic in casa. Azi e una din zilele cand as lua un somnifer. Sau macar un sfert. La cat de putin obisnuita sunt cu medicamentele, si sfertul si-ar face efectul. Si nu din vreo nesabuinta, ci pentru ca am nevoie disperata sa ma odihnesc. Am tot sperat ca imi va fi suficient de somn cat sa cad, doborata. Dar nu. Azi nu. Un gand imi sfredeleste creierul, o senzatie imi cioparteste inima. Suna intr-un fel cuvintele astea, realizez. Nu-s intamplatoare. Sunt absolut pe masura momentului. Mi-as dori sa fie o exagerare teatrala, figura de stil, metafora pentru scriitura. Am sa am ochii rosii maine si mintea incetosata. Macar (indraznesc sa sper) ma va fi parasit aceasta dureroasa luciditate care ma macina acum si care ma impiedica sa zambesc, fie si proiectat, acest suras, intr-un viitor indepartat. Intunecare. Incerc sa ma linistesc. Imi bate inima infiorator. Accelerat, dar nu de emotii pozitive. Nici nu reusesc sa plang. Probabil ca mi-ar fi mai bine daca as reusi sa rup zagazul lacrimilor. Cand ajung acolo, e putin mai senin, e dincolo de un prag. E o epuizare, buna. Si dincolo de ea, cateodata, macar, e linistea. Dar nu sunt acolo. Am stins lumina de cateva ori. Am reaprins-o, agitata. Parca pe intuneric era si mai intuneric. Nu indraznesc sa ma uit dupa draperii, stiu ca e lumina afara deja. Aud pasarile, ciripind. O lumina care mi se va parea si mai necrutatoare, si mai dura decat a altor dimineti. Nu e lumina dulce a unui rasarit care imi mangaie pleoapele inchise, in spatele carora imi termin visul despre tine. Nu e lumina roz a unei dimineti care ma preia dintr-o noapte in care m-ai strans in brate. E lumina cruda dupa o noapte de nesomn, strabatuta de dureri greu de masurat. As refuza aceasta lumina, daca mi-ar sta in putinta. As intarzia-o, macar, sa prind o ora-doua-trei de somn, in liniste. E un rasarit inutil, greu de acceptat, dupa ce m-am uitat, minut cu minut cum trecea timpul, incetisor, nici eu nestiind daca sa cred ca trece prea repede sau prea incet.  Un rasarit inutil, dureros, anacronic, fara noima. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It