Week-end-ul trecut, in afara de munca, am decis sa-mi bucur parintii. Ii vad {mult} prea rar. Ea e si Elena, el e Constantin, amandoi isi serbeaza ziua astazi. I-am dus la Baile Herculane si, in afara de momentele cand am muncit, am incercat sa stau cu ei. In dupa-amiaza de duminica ne-am plimbat cu salupa pe Dunare la Cazane. Isi doreau foarte mult, si m-am bucurat sa-i bucur. Seara am revenit la Bucuresti obosita, dar fericita. Si daca ar fi sa fie numai o imagine, aceasta e. Acestia suntem noi. La multi ani, dragii mei! si iertare ca sunt mereu mereu mereu plecata 🙁 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu dorm, pentru ca ascult linistea. Intai, a fost asa, cum se vede.  Apoi, a fost cu albatrosi, mare, smochini verzi, soare, casute de papusi, strazi mici de piatra, borcane de dulceata de smochine verzi, un cer adanc, instelat,  luminos in intunecime si incredibil de multa liniste. Va spuneam eu despre bucuriile mici, iar trairile de azi merita trecute la breviarul momentelor de fericire. Acum, nu dorm pentru ca ascult linistea. Este atat de intensa, atat de frumoasa, incat o ascult, o savurez, ma las patrunsa de profunzimea ei, nu ma mai satur, si nu-mi vine nici macar sa ma culc, chiar daca am avut o perioada incarcata, complicata, in ultimele saptamani, chiar daca am dormit putin ultimele nu stiu cate nopti (toate). Deschisesem laptopul ca sa scriu. Dar e cumva prea frumoasa linistea asta. Nu dorm, ascult linistea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Un mesaj primit aseara de Mirandolina (da, da, de Mirandolina), din neant, de la o fata care nu ma cunoaste si pe care nu o cunosc, m-a rascolit. « Te-am cunoscut acum doi ani indirect prin bucatele din cele mai frumoase postari ale tale ce mi-au fost trimise de un suflet drag mie cu care am inceput si am inchis unul din cercurile perfecte ale iubirii totale, pe care, un om daca e norocos, o intalneste in viata macar o data – stiu suna a sablon, insa am trait cea mai frumoasa poveste de dragoste [….] Nu stiu daca e un admirator de-al tau sau vreo alta admiratoarea de-a ta i-a transmis lui chiar nu are importanta cine si cum a scris, insa textele primite mi-au reamintit cine sunt eu in momentele cand credeam ca m-am pierdut si nu mai simteam nimic… » Mesajul era lung, fata povestea multe. M-am bucurat ca de un dar nespus. Nu i-am raspuns, pentru ca raspunsul trebuia sa fie putin mai laborios decat puteam la acea ora (era tarziu, eram obosita, gandeam tot felul de alte lucruri, am framantarile mele). Azi, insa, i-am raspuns. Nu stiu exact daca astepta un raspuns, dar am simtit ca-l merita. M-am bucurat mult ca mi-a scris, ma bucur de fiecare feedback pe care-l primesc. Nu pentru ca as fi banuit ca trezesc lucrurile astea in cineva, sau ca se intampla ceva cu textele mele (altceva decat ca le scriu cum le simt, si ele raman acolo, in efemerul vietii, si in partial efemerul internet). Nu m-am gandit niciodata ca textele mele urmeaza o viata a lor, proprie, dupa ce le astern pe ecran, si le las aici. Nu m-am gandit absolut niciodata ca ele (mai mult de a fi citite), sunt luate si date mai departe, ca argumente intr-o poveste de dragoste, ca ele insotesc alti pasi, alte declaratii, alte sentimente, alti oameni. M-am bucurat ca textele mele i-au ajuns la suflet, m-am bucurat ca s-a regasit in ele. Cumva, a fost o confirmare a unor credinte puternic ancorate in mine, adanc. Am stiut intotdeauna ca iubirea contine ceva universal. Ceva ce se regaseste in orice om, pe orice meridian, in orice limba, dincolo de diferente de rasa, de nationalitate, de traditie, de varsta. Iar faptul ca textele mele au ajuns la ea asa, adica nu direct de pe blog (pe care l-a descoperit abia ieri), ci ele fiindu-i  adresate de iubitul ei, m-a surprins, dar placut surprins… Mesajul acesta m-a facut sa ma intreb oare cate idile au leganat cuvintele mele, fara ca eu sa stiu? Iata un motiv suplimentar sa scriu, sa continui sa scriu, motiv la care nu ma gandisem niciodata. Mai mult de atat, am simtit ca raspunsul, complet sincer si spontan, pe care l-am dat acum 2 ani la Realitatea FM in cadrul unui interviu despre retelele sociale, la intrebarea « Despre ce scrii tu cel mai bine?« , raspuns care a fost fara drept de apel « Despre sentimente« , a fost cel mai adanc adevar despre mine. Desi…