maine

Sunt un om optimist. Imi pierd greu speranta. Dar sunt si un om pragmatic. Speranta nu ma ajuta cu mare lucru. Nu traim in viitor. Traim in prezent (si n-am invatat asta in cartile de dezvoltare personala, ci e tendinta mea naturala, din nastere, de a trai cu furie in prezent, asa am avut noroc sa fiu construita, si asa am traversat toata viata). Daca prezentul imi e inconfortabil, ma doare in cot de soarele care va iesi « maine ». Cu alte cuvinte, o sa fie bine si la vara cald…Si cu ce imi incalzeste vara viitoare toamna/iarna prezenta, pustiul sau intunericul de langa mine, de-acum? Da, poate ca o sa fie bine, normal ca o sa fie, viata e ciclica, dupa un rau vine si un bine, la un moment dat, dar ideea soarelui de maine nu ma face sa fiu mai putin inconfortabil acum. Nu-mi place sa ma mint. Si da, uite, poate ca neintamplator mi-a cazut acum ceva sub ochi… « Multi oameni au un astfel de sertar ascuns in perete. Plin ochi cu minciuni frumos impachetate. Il deschid pe furis. In fiecare dimineata. E un fel de gest reflex, inainte de cafea. Familia fericita, femeia puternica si devotata, copiii extraordinari pentru care-ti traiesti viata. Prietenii, bradul de Craciun, iepurasul de Pasti« . Este un fragment dintr-o postare care anunta o raspantie in viata cuiva, dar m-a frapat partea asta, similitudinea cu ce simteam cand scriam aici, iar « soarele de maine » este fix conceptul acesta de poleiala peste un prezent insuficient de surazator. Soarele de maine e o minciuna frumos impachetata, dar inutila. De cate ori nu ne-au spus altii, sau chiar nu ne-am spus noi insine: « Lasa ca iese soarele si pe strada ta »? Si care e surpriza? Normal ca iese, iese intotdeauna, ce mare mirare? Dar soarele de maine nu ma incalzeste azi. Imi plac povestile. Dar sa traiesc construind castele de nisip sub soarele de maine, parca nu-i chiar o solutie… Fugi, dar cat poti sa fugi? Si unde sa fugi? De altii scapi usor, dar de tine insuti nu scapi niciodata. Iar soarele de maine… nu, nu-i neg importanta, doar decalajul. Soarele de maine este bun maine. O sa ma bucur de el din plin, ca de fiecare bucurie din breviarul momentelor de fericire, al bucuriilor simple. Dar…. (doar) MAINE. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Din invatamintele vietii: pentru ca azi nu sunt unde credeam ieri ca voi fi azi, nu mai trec niciodata, dar NICIODATA, pe langa lucruri pe care as dori sa le vad, fara sa ma opresc, spunandu-mi « voi reveni…. peste o luna/un an/ candva ». Ce e luat e bun luat. Asa am « ratat » Le Futuroscope de Poitiers, ca sa dau un exemplu concret. Si multe, multe. Mai ales pe cele care « mi se pareau » accesibile, aproape, considerand ca am oricand timp sa le vad. Le Futuroscope era la 200 km de Bordeaux unde am locuit niste ani. Preferam sa plec departe, crezand ca pentru Futuroscope voi avea tot timpul din lume. Uite ca niciodata nu avem tot timpul din lume. Si habar nu aveam vreodata ca voi reveni sa traiesc in Romania. Si altele. Ei… lectiile vietii. Pe asta am invatat-o. Niciodata nu mai spun ca voi putea face mai tarziu, alta data, ca am suficient timp. Nu, n-am. Acum ori niciodata. In schimb, fraza de inceput a postarii o gandesc demult 😉 Am folosit-o cu mare succes acum niste ani (multi), sa fi fost prin 2006, cand la intrebarea (putin stupida din punctul meu de vedere) din interviul de angajare (« unde va vedeti peste cinci ani? ») am raspuns dezarmant de sincer si absolut fara locuri comune: « Degeaba as raspunde, deoarece raspunsul, oricat de nastrusnic sau optimist ar fi, nu ar corespunde realitatii de peste cinci ani. Asa cum, daca cineva m-ar fi intrebat acum cinci ani unde ma vad peste cinci ani, n-as fi descris deloc situatia de azi, si totusi, azi, cand va vorbesc, sunt fericita, si mi-e bine » 🙂 Nu aduce anul ce aduce ceasul cu alte cuvinte, iar eu sunt un om care nu ma cramponez de obiceiuri si lucruri fixe. Asa ca nu se stie unde sunt maine, daramite poimaine. Oricum, ideea e: ia ce ti se ofera, atunci cand e langa tine. Daca nu, nu se stie daca mai « apuci » 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Astazi ma simt necomunicativa. Salbatica aproape. Nu vreau si nu pot sa aud nimic. Iertati-ma. Nu am mai simtit demult o asemenea stare. Nu mi-e teama de ea. Am identificat-o, mi-o asum, si o traiesc ca atare. Nu pot fi decat emitator, si in niciun caz receptor. Nu pot cu dublu sens. Sunt obosita. Nici macar soarele nu ma amuza. Ma doare si am obosit. Mult si rau. Maine e luni. Maine e soare? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Tocmai cand, in toamna asta, ma lasasem, fara voia mea, prada unor episoade un pic mai negre, in ghearele unor ganduri ciudate, sfasiata intre dileme si scene fara sens, (s-a vazut si perioada  mea de tacere, intrerupta de prea putine spasme literare), a aparut incet-incet si apoi si-a facut loc triumfator, un gand, intai timid, apoi pronuntat, apoi intruchipat, cu suflu, inima si  creier: si daca viata e doar un mare joc? Si daca trebuie de fapt sa tratez fiecare zi care vine, si fiecare moment ca pe o provocare, ca pe un inceput de joc in care pot miza, sau nu, in care ma  pot angaja sau nu? Fiecare sfarsit al provocarii iti da sau nu acces la nivelul superior. De gandire, de intelegere, de viata. Sigur, este comod sa traiesti in mica mediocritate calduta, e usor sa te lasi prada micilor tristeti, depresiilor care pandesc, e usor sa traiesti asa, angajandu-ti minim creierul, intr-o dulce  medie… avansand cu consum minim spre ziua de maine, spre poimaine, spre anul viitor, spre peste 10 ani, spre sfarsitul vietii.   E mai greu sa vrei mai mult, sa te prinzi in joc, sa accepti ceea ce poate parea pretext, dar care te poate duce mai departe, mai sus. E greu sa accepti ca poti mai mult, e dificil sa cauti mai  mult, sa-ti cauti limitele intelegerii, sa palpezi pana unde poti urca, sa incerci sa deplasezi barierele proprii. Ei bine, eu asta vreau, am hotarat. Oricum, de cand ma stiu, am oroare de mediu,  de mediocru, de plat, de lucruri fara asperitati, fara reliefuri. Allez, faites vos jeux, ca maine am extemporal! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It