triste

M-am nascut intr-o casa falnica de pe strada Nerva Traian, din Bucuresti. Desi nu am amintiri din copilarie (din cauze pe care nu le dezvolt acum), totusi, am franturi de amintiri legate de casa. Pe ea mi-o amintesc bine. Si curtea, cu dud in care ma cataram. Cu trandafir catarator care inflorea in preajma zilei mele de nastere. Cu bolta de vita de vie. Cu beci, in care nu intram, nu ca mi-era interzis, dar nu ma atragea. Cu pod in care gaseam tot felul de comori: sculpturi si picturi ale unui artist care locuise-n casa inaintea noastra. Langa casa noastra, in aceeasi curte, era casa unei matusi. Tanti Aglaia. Sotie de preot, tanti Aglaia picta. Casa ei era plina de tablouri, terminate sau pe cale de a fi desavarsite, picturi…. Pe acoperisul casei lui Tanti Aglaia, mai joasa decat casa noastra, ma urcam in zilele de vara sa fac plaja…. In curte trona un Volkswagen, model vechi, care in anii 70 avea deja vreo 15-20 de ani, si in care am tras reprize extraordinare de joc cu varul meu, Marcel. Mi-o amintesc pe doamna Voiculescu, vecina noastra. Celibatara, locuia singura, si avea vreo 70 de ani. Se tragea dintr-o familie care avusese o fabrica in cartier. Fabrica le fusese luata de comunisti. Ea traise ambele razboaie. Era fascinanta ca femeie, povestile ei erau extraordinare, cu razboaiele, nemtii, fabrica, venirea comunistilor. Ma fascinau si bibliotecile ei. Doamna Voiculescu citea in romana, franceza si germana. Vederea ii scazuse foarte tare, insa continua sa citeasca cu ajutorul unei lupe. Isi gatea in niste craticioare foarte mici, ca de papusa, portii mici. Era singura, si era in varsta. Dar gatea ca pentru papusi… Si-mi mai amintesc de domnul si doamna Gusti, o familie de evrei dintr-o curte alaturata. Si ei erau plini de povesti…. Apoi imi amintesc de catelul care ma iubea atat de mult incat se furisa pe sub poarta ca sa vina sa ma insoteasca la statia de tramvai, unde mergeam catre scoala (tramvaiul 19). Pana cand, intr-o zi, s-a suit in tramvai cu mine… tragedie. Scoala mea era pe cheiul Dambovitei, vizavi de Institutul Medico-Legal Mina Minovici. Scoala mare, frumoasa, in care am prins drag de invatatura din prima. Si peste toate aceste momente de fericire, a venit vara lui 1985. Este momentul in care mi-au dinamitat copilaria. In aceeasi vara a disparut scoala generala in care invatam, si casa parinteasca, in care locuiam de la nastere. Astazi, viata mea se desfasoara in cea mai mare parte in aceeasi zona. Trec zilnic de cel putin cateva ori pe langa locul pe care a fost construita casa mea. Ades, ma apuca o tristete profunda…. Ieri am gasit niste imagini ale zonei, si m-am bucurat extrem, desi m-am si intristat, caci erau imagini din momentul demolarii. Geografia copilariei mele a fost stearsa de pe fata pamantului, fara drept de apel. Ca si cand…. ca si cand nici nu existase vreodata. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi, ca si cand o bomba…

Am stins lumina si brusc, desi incercam sa adorm, m-a podidit plansul. Ca si cum, cu lumina aprinsa, as fi incercat sa fiu retinuta, decenta, politicoasa, sa tin in mine (naiba stie ce!). Ca si cum intunericul imi permitea sa ma dezvalui. Am plans, pe infundate, ca si cand mi-ar fi fost teama sa fac zgomot, sa trezesc pe cineva…. Apoi, a trebuit sa caut o batista. Si sa beau apa… Si… am aprins lumina. Mi-am amintit imaginea cu ciocolata. Parabola cu ciocolata, creata de mine acum mai mult de zece ani. Spusesem atunci, fara drept de apel: daca intr-o zi as fi bolnava, si as afla ca nu mai pot manca ciocolata pentru ca mor, as prefera sa nu mai mananc deloc decat sa mananc cu ţârâita. Nu as putea manca « un patratel », si sa ma abtin. Mai bine o scot complet din viata mea. Nu e, si gata. Ciocolata, nu intamplator bagata in metafora asta, ca un lucru care imi place dincolo de orice. Spuneam asta in 1999, nu ca ar avea vreo importanta. Si eram convinsa. Si mai sunt. Numai ca acum… Ei… mi s-a luat candva ciocolata. Mi-a fost rau, am simtit ca ma duc,… am trait. Si apoi mi s-a dat un patratel. Si m-am bucurat, l-am savurat. Si apoi un patratel… si tot asa… Ma obisnuiesc patratel cu patratel… N-as fi crezut asta. Si nu, n-am puterea sa las ciocolata de tot. Si nici nu-mi doresc. Iubesc ciocolata asa cum e. Chiar o farama…. N-as fi banuit asta despre mine. Si nu vreau sa o las. Sunt legata trup si suflet de ciocolata asta, picul asta pic. Da’ asta nu a impiedicat ca am plans pe intuneric. Si ca am aprins sa caut batista, sa beau apa… sa…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiu, suna ciudat. Dar cum ar fi sa cumparam un sat intreg? Este de vanzare, si este accesibil. Cu 19 cladiri, cu grajduri pentru cai, restaurant, teren de tenis si piscina, cu excelent acces rutier, la doar 200 km de Bordeaux si 30 km de Limoges? In plus, cu un castel (in ruine, ce-i drept) din secolul 13… Cat va inchipuiti ca ar costa toate acestea? Minor. 300.000 euro. Aproape nimic. O casa intr-un oras european. Putin mai mult decat o garsoniera la Paris. (care costa cam 250.000 euro) Si nu, nu exagerez. Deci? Populam un sat in Franta? E asfalt, e canalizare, satul de acolo nu seamana cu satul de aici. Pe mine ma tenteaza extrem…. Reportajul televiziunii TF1, aici: http://videos.tf1.fr/jt-13h/courbevy-village-fantome-a-vendre-7005302.html   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

S-au implinit 4 zile de cand am in picior primul ghips din viata mea. Sper din suflet ca si ultimul. Nu am mai scris deloc zilele astea (nu din lipsa de timp, acum chiar ca sunt aproape mereu online), dar nu am avut starea necesara. Ca sa scriu sau sa lucrez, trebuie sa fiu intr-o stare. N-am reusit sa o regasesc. Acum sa zicem ca e pe aproape, de aceea si scriu cate ceva. E a patra zi, iar a sta 14 zile imobilizata mi se pare cea mai mare pedeapsa. Stiu, sunt constienta ca afara sunt friguri mari, si ca intr-un fel e mai bine asa, dar uite ca nu pot sa ma resemnez. Sunt argint viu. Una e sa decid eu sa stau, si alta sa fiu tintuita. Ma rog, trec peste experienta de la urgente…. luni seara, unde noroc ca m-a dus verisoara mea pe sus, ca altfel nu ma duceam (eu am cazut cu o zi inainte, duminica dupa-amiaza, alunecand pe un sleau de roata de masina pe aleile dintre blocuri). Medicul nici n-a discutat si verdictul a fost clar: imobilizam cu ghips entorsa, glezna risca altfel sa ramana deformata. A doua zi am debutat bine perioada « de refacere ». M-am dus la o intalnire. Cu un prieten la dus si taxiul la intors, evident. Am ras de mine, pentru ca am avut o reactie foarte haioasa. Veneam din nordul orasului si trebuia sa ajung inspre sud. Asa incat taxiul traversa tot centrul orasului. M-am surprins uitandu-ma cu jind la vitrine de pe Magheru si de pe Nicolae Balcescu la care nu ma uitasem in viata vietilor mele 🙂 Si ma uitam la ele cu pofta, si mi se parea ca e o tragedie ca nu pot ajunge acolo a doua zi ca sa vad si sa cumpar ce vedeam pe fereastra. Apoi, am zambit, ba chiar aproape am ras, constientizand ridicolul pornirii mele. Repet, cat imi erau accesibile, nu ma uitam deloc la ele din goana masinii. Acum, insa, era atractia fructului oprit. Oprit dintr-un motiv sau altul. Mie mi se refuza din motive de sanatate. Cum functioneaza si subconstientul asta! 🙂 Mi-e greu. Revolta. Sa fiu imobilizata in casa? … Patru zile mi-a luat sa-mi treaca furia, sa ma impac cu ideea. Apoi m-am obisnuit…. 🙂 Later edit: intre timp am iesit din casa, dupa 7 zile de ghips. Am fost cu taxiul la o dezbatere. M-am infiorat cum e afara. Pana la urma, poate nu-i asa de rau sa stau inchisa in casa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It