triste

(Guest post Radu Rosulescu, cu multumirile mele pentru luciditate) A fost reprezentantul Romaniei la Anvers pe vremea comuniştilor. Asta se traduce prin – a fost comunist sau securist sau şi una şi alta. Problema nu e că a fost. Mulţi români au fost. Că aşa erau vremurile, că nu au vrut să-şi rateze viaţa… e o discuţie mai amplă. Prefer să nu-i judec. Dar ce mă deranjează foarte mult este această ipocrizie – băsescu ţipa în gura mare „jos comuniştii şi jos securiştii” si cu aceste slogane el se cocoţa sus, sus de tot. A zis că rezolvă problema câinilor vagabonzi. Foarte frumos. Numai că a fost doar o gargară ieftină, un nou mod de a câştiga capital electoral. Cum măi, să fii atât de javră încât să te gândeşti să obţii profit de pe urma unor fiinţe amărâte şi nevinovate? Problema câinilor vagabonzi dăinuie şi astăzi, deci e clar cum a rezolvat-o. Şi această problemă e importantă, ne afectează şi ar fi trebuit rezolvată, dar cu un pic de respect pentru viaţă şi cu conştientizarea că tot oamenii sunt de vină dacă avem atâţia maidanezi. Dar zilele astea l-au ajuns pe basescu… „ieşi afară, javră ordinară”. A zis că se ocupă de retrocedarea imobilelor confiscate abuziv de către comunişti. Foarte frumos. Zeci sau sute de mii de oameni aşteaptă să li se facă dreptate. Dar ce a făcut? Şi-a dat singur o casă, din poziţia de primar, în timp ce toţi acei oameni care ar fi trebuit să îşi primească înapoi casele (case care au fost ale lor sau ale părinţilor şi bunicilor lor) aşteaptă în zadar şi în ziua de azi. A fost la putere, într-un fel sau altul, aproape tot timpul care a trecut de la revoluţie şi până în prezent. Şi care sunt realizările lui ca politician? Scandal. Tot timpul a făcut scandal. A făcut scandal şi a provocat căderea guvernului ciorbea. Ulterior a picat tot PNTCDul. A văzut că merge şi obţne profit electoral, a aplicat aceeaşi reţetă mereu. După PNTCD a vrut să îngroape şi PNL. Cum adică? Ambele partide istorice să fie desfiinţate de către un fost comunist şi securist? Ar fi fost prea mult. Norocul nostru şi ghinionul lui – PNL nu a murit, iar mie îmi pare foarte bine. Ar fi fost păcat ca partidul care a avut un rol atât de important în emanciparea României moderne să fie omorât de către o emanaţie FSNistă care miroase groaznic. Tot timpul s-a plâns că el vrea să facă treabă, dar nu îl lasă alţii. Mereu a vrut mai mult – să aibă consiliu(municipal), să aibă guvernul, să aibă majoritatea parlamentară… Cât fariseim şi în acelaşi timp câtă impotenţă politică. Nicăieri în lume nu le ai pe toate, dar politicienii adevăraţi ştiu să facă treabă şi în condiţile astea. Cum? Simplu, prin arta dialogului, prin conlucrare, chiar şi prin compromis. Culmea e că încet, încet a obţinut toată puterea pe care şi-a dorit-o şi tot n-a făcut nimic. Sau a făcut mai mult…

De ce mi-ar fi mie rusine ca tu n-ai stiut sa fii om? De ce mi-as pleca eu privirile (senine), care n-au nimic de ascuns, pentru ca tu ai incercat sa terfelesti tot ce e frumos? De ce m-as simti eu vinovata ca povestea pe care ti-am incredintat-o, cu prietenie, deschis, atunci cand te credeam om si nu jivina, a ajuns prilej de batjocura? De ce m-as simti eu aiurea ca tu esti monstru si nu ai invatat nimic din viata pana la 55 de ani? De ce sa-mi fie mie rusine de mizeria profunda ascunsa in sufletul tau, bine disimulata dupa zambete, pupici, epitete admirative, inimioare si alte dulcegarii? De ce sa ma simt ca in sindromul violului? Detaliez: femeile violate au (din nefericire) tendinta de a se simti vinovate. Se simt murdarite de crima a carei victima au fost, si, incontrolabil, le este rusine, desi nu au de ce. Eliberarea se face doar depasind acest moment, aceste trairi. Vindecarea se face intelegand ca monstrul este violatorul, si ca singura vina si rusine ii apartine acestuia. Nu victimei, care oricum este teribil de lovita de soarta. Etapele vindecarii victimei: uluiala, soc, durere, rusine, dezgust, obsesie-nesomn, tristete. Indiferenta = victorie! Ei bine, comparatia nu este deloc disproportionata, caci in relatia cu tine, m-am simtit cel putin violata. Mi-ai intrat in suflet, ca un sarpe, prefacut in ingeras, prieten, admirativ. Ai ascultat confesiunile mele (pe care le-am facut cu sufletul deschis, si in care n-am niciun motiv de a ma rusina, ci numai motive de mandrie, caci dragostea inalta). Le-ai solicitat, chiar, cu intrebari aditionale.  Apoi, m-ai violat, ca un criminal. Ai incercat sa calci in picioare tot trecutul meu, frumos, luminos, senin. Din fericire, n-ai cum. Pentru ca javrele n-au cum sa calce pe nori. Ei bine, n-am de ce sa simt niciun sentiment de jena. Toata mizeria e a ta. Toate pacatele sunt ale tale, si le vei ispasi. Sa nu-ti spun despre Dumnezeu, nu-i asa? 🙂 Ba da, iti spun, si iti mai spun, si-ti mai spun…. asta pana-ti va da el de stire. Crede-ma ca vei prefera sa-ti fi spus eu. Ah, da, singurul lucru pentru care as putea sa ma simt prost, sau sa-mi fie rusine, este ca n-am fost suficient de vigilenta. Eu care, acum cateva luni, intr-un moment dificil din viata unei fete bune, o sfatuiam prieteneste sa nu mai povesteasca nimanui povestea ei, si ii spuneam asta chiar un pic cam violent si crud, (dar pentru binele ei, si cred ca poate depune marturie pentru discutia asta), eu care cunosc oamenii si care m-am tinut departe de mizerabili de ani buni, ei bine, asta e singura mea « vina », aceea de a-ti fi picat in gheare, fara sa ghicesc jivina care isi itea botul si labele murdare de sub maldarul de ceasuri, diamante si parfum. Nu mi-o mai luasem pe plan uman deja de ceva timp… sa fie niste ani buni. Poate chiar 8-10. E drept, statistic vorbind, poate ca o data la 10…

Batai in usa, in strada, cu gheara aceea de bronz destinata sa te anunte ca cineva te cauta. Rasuna tare si strident in seara bordeleza. Deschid ferestrele casei, de la etaj, cele care dau spre intrare. Vad pompierii, in uniforma. Cazarma lor, pentru tot orasul, se afla vizavi, in piateta. Ii auzim cand pleaca la alarmele de foc. Auzim sirenele dinauntrul cazarmei, care le dau alarma sa plece. Acum, sunt la usa noastra. Ma intreaba: « Aici sta Franck Ducourt? » Recunoscandu-i pe amicii de amuzament ai iubitului meu, le spun: « Da, dar reveniti mai tarziu, nu este acasa. » Ei imi spun: « Domnisoara, nu va speriati, este in regula, dar a avut un accident si l-am transportat la spital, la urgente. » Eu, razand din toata inocenta celor 22 de ani ai mei, naiva si vesela, ii resping cu mana, nepasatoare, zambitoare, presupunand ca e o gluma de-a lor: « Veniti mai tarziu, n-auziti? Nu e acum aici, e la un prieten, se va intoarce. » Pompierul ma priveste ingrijorat, de sub casca, o privire de om bun, neintelegand cum ma poate convinge. Repeta din nou, cu vocea impregnata de cat de multa seriozitate poate el: « Domnisoara, prietenul dumneavoastra este la spital. L-am transportat noi. Nu va speriati, este in regula, e constient, dar va roaga sa mergeti la el. » Ii mai resping o data. Oamenii, nedumeriti, insista. Si brusc, realizez. Oamenii acestia, care transporta raniti toata ziua, care intervin la accidente, n-ar face niciodata asemenea glume. Ce-o fi fost in mintea mea? Copil nesabuit!!!!! Si brusc, in fata mea se rupe cerul. Se despica, mi se invarte podeaua sub picioare. Vazand dupa reactia mea, ca in sfarsit, il cred, pompierul repeta, duios: « Este in regula, nu va speriati » Sufletul mi-e tandari. Nu pot fi linistita pana nu-l vad, pana nu-l strang in brate, pana nu-l privesc in ochi. E tensiune multa in mine, dar lacrimile nu vin. Marile dureri si marile sperieturi sunt mute. Autobuzele nu mai merg, e trecut de ora 23. Bistroul de la parterul casei noastre e inchis. Frank era plecat cu masina. N-am cu ce sa ajung la spital, si mi-e mult prea rau. Cobor, intr-o suflare, la parter, imbracata fix cum eram, ies navala pe usa grea, de lemn masiv. Mana batanta de bronz se balangane, trantesc usa, zornaie geamurile, tremura peretii, nu-mi pasa. As darama casa, si nu mi-ar pasa. Navalesc in restaurantul turcesc de vizavi. Il privesc pe Ahmet, patronul, un tanar de 25 de ani, si spun, contrastant de calma: « Te rog, du-ma la spital, Franck e la urgente. » Nu mai stiu drumul, nu mai stiu cum am intrat, nu mai stiu decat ca mi-a fost bine cand l-am vazut. Era acolo, imi zambea. Accident de masina. Doar bratul rupt, nu purtase centura, si instinctiv, pusese mana in parbriz, sa se apere. Il strang nebuneste in brate, insetata… Insa, pe cat de greu mi-a fost sa cred ca era la urgente, pe atat de marcata am ramas de atunci… De cate ori intarzia, in anii urmatori,…

Asa cum sunt foarte sensibila demult la geografia sentimentelor, asa cum hainele se impregneaza de lucrurile traite, astfel incat poarta intre cusaturi, in tesatura, in adanc, priviri ale barbatului iubit sau alte intamplari, tot asa si muzicile capata inflexiuni diferite de cele ale celui care canta, in functie de istoria personala. Astfel, aseara mi-au cazut ochii pe o melodie, si mi-am dat seama ca « mi-e un pic rau cand vad melodia asta. » De fapt, asta a fost « strigatul » spontan pe care l-am avut… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It