casa

Sunt refuzuri si refuzuri. Exista refuzurile eliberatoare. Exista insa si refuzurile dureroase. Acelea cand as vrea sa-ti spun da, si nu pot sa spun da, si trebuie sa spun nu. Iar acelea dor, dor rau. Nu dor refuzurile decise, asumate, dorite. Dor refuzurile pe care n-ai incotro si trebuie sa le rostesti. Exemplu: anul trecut, de ziua mea eram departe de casa si de cei care contau. Am locuit trei luni intr-un oras indepartat. Frumos, cu oameni buni, dar departe de ai mei dragi. M-am bucurat ca prietenul meu cel mai bun a venit pana acolo ca sa sarbatorim impreuna, m-a scos la restaurant, etc. Atunci am gandit ca e rau sa fii departe de casa in asemenea zile. Acum imi dau seama ca e mult mai rau sa fii aproape. Iata-ma in postura in care m-a sunat mama ieri sa ma invite la o masa de pranz azi cu familia pentru ziua mea. Am refuzat-o, cu moartea in suflet. Doar ca spre deosebire de toti ceilalti pe care i-am mai refuzat zilele acestea (ca nu pot sa ma impart, sa ma clonez), pe mama ma doare sa o refuz, pentru ca e mama. Iar sotul ei (care era cu initiativa mesei) nu se stie cati ani va mai avea ocazia sa-mi spuna La multi ani. In momente din astea ma simt si nedemna, si neputincioasa, si in general cred ca as prefera sa mor. Nu, nu se punea problema ca nu m-ar intelege.  Chiar ma inteleg ai mei, ma sprijina si ma iubesc asa absenta cum sunt… Eu ma simt insa ca ultimul om sa-i refuz. Si pe prieteni, dar cel mai rau pe parinti. Refuzurile acestea sunt cele mai grele. Celelalte, refuzurile pe care ti le doresti, sunt bune, eliberatoare. Respiri, ai reglat o problema. Cel putin dintr-un punct de vedere. Cel putin din ce-ti statea in puteri sa faci. ps. Azi, totusi, am fost la ei. Ieri i-am refuzat, dar asa tare m-a durut sufletul după, încât am spus ca nimic nu e mai important pe lume decât ei si prezența lor astazi lângă mine. Lor le datorez tot ce sunt. Mai ales mamei. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Se da urmatoarea imagine, postata de cineva pe Facebook (nu conteaza cine): Si apoi, se observa reactiile comentatorilor la poza asta.  Primele reactii sunt negative, toate. Nu se pot detasa de sordid. « Acolo sunt insecte, sunt serpi, in casa e umezeala, e frig, e urat, sunt tantari, e igrasie », etc. Casuta este ca in povesti, dar toti o luau la propriu, la puricat, la disecat, ca si cum trebuia sa se mute acum si aveau o problema cu umiditatea. Oricum aveau ochiul antrenat sa vada partea rea a lucrurilor, si-l foloseau din plin. Fie ca « strugurii sunt acri », fie ca pur si simplu vedeau raul, inaintea oricarei posibilitati de bine. Ca si cand nu ar fi suficient ca traiesc zi de zi in Romania.  Sa nu te poti detasa de realitate ca sa poti visa, mi se pare foarte trist. Sa ai nevoie sa invoci numai partile rele pentru a minimiza ceva cu potential de poveste, mi se pare aproape o boala, o saracie sufleteasca, o durere, o buba. I-am privit mai multe ore, cum isi revarsa tristetile si veninul. Aveam senzatia ca particip la un experiment psihologic pe viu. « Spuneti ce va trezeste in minte imaginea aceasta. » Uneori chiar am senzatia ca traim intr-un mare sanatoriu. Si intrucat ei sunt mai numerosi ca noi, nu stiu daca totusi nu cumva ne-au declarat nebuni pe noi. Ei sunt betegi sufleteste. Nu iubesc, ci socotesc: calculeaza sansele de reusita. Sunt incapabili sa viseze. Iau lucruri nemestecate… Cauta pe Google retete pentru orice (« cum sa pastrezi o relatie »). Inghit, in schimb, gogosi despre fericire, desi nu-s in stare sa vada lumina si bucurie. N-au aripi, dar vor sa zboare. E o lume foarte trista…   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiu, suna ciudat. Dar cum ar fi sa cumparam un sat intreg? Este de vanzare, si este accesibil. Cu 19 cladiri, cu grajduri pentru cai, restaurant, teren de tenis si piscina, cu excelent acces rutier, la doar 200 km de Bordeaux si 30 km de Limoges? In plus, cu un castel (in ruine, ce-i drept) din secolul 13… Cat va inchipuiti ca ar costa toate acestea? Minor. 300.000 euro. Aproape nimic. O casa intr-un oras european. Putin mai mult decat o garsoniera la Paris. (care costa cam 250.000 euro) Si nu, nu exagerez. Deci? Populam un sat in Franta? E asfalt, e canalizare, satul de acolo nu seamana cu satul de aici. Pe mine ma tenteaza extrem…. Reportajul televiziunii TF1, aici: http://videos.tf1.fr/jt-13h/courbevy-village-fantome-a-vendre-7005302.html   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Tocmai am realizat ca e prima sambata de 8 sambete incoace, cand sunt acasa. Prima. Cele sapte anterioare am fost pe drumuri. Doua la mare (oh, da, si ferice de mine sunt deja NOIRE!), cinci cu multa treaba, concentrare. Am noroc ca am o meserie pe care o iubesc, si ca sunt pasionata de ceea ce fac, mi-e usor, mi se pare ca o joaca, pur si simplu zambesc si e frumos. Dar chiar si asa, kilometrii parcursi, concentrarea, oboseala… Chiar daca ceea ce fac, fac cu pasiune si ca un joc, o fac totusi foarte serios, ca fetita din banca întâi. Nu mi-as permite să fac lucrurile altfel decât la maxim, conștiincios, cu seriozitate. Ei, pe scurt, am realizat de ce adoram aceasta sambata, de ce ii savurez fiecare moment, de ce mi-e bine singura (desi sunt un om caruia ii plac oamenii). Am inteles de ce ma simt bine aici, acasa, (unde in ultimele doua luni am fost cam vizitator :D) Acum ma asteapta oameni buni, mi-as dori sa ma dedublez. Sa-i vad si pe ei, sa stau si aici, acasa, singura, printre cartile, muzica mea, in linistea mea, scriind. Mi-e dor sa scriu, dor pana la durere. Pentru ca scrisul e respiratia mea. Scrisul e viata mea. Scrisul e intr-un fel, placerea mea suprema. Ihi, nu, nu m-au daramat javrele, si nici n-au vreo sansa sa ma darame. Sunt doar un pic mai puternica, dupa oaresce deceptii. E drept, nu mi-o mai « luasem » demult pe plan uman. Prea eram ireprosabila in judecata mea asupra altora, prea nu ma inselam de cativa ani incoace 🙂 Duca-se javrele pe apa sambetei, ca tot e prima mea sambata acasa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It