triste

Ipoteza: Se da postarea urmatoare: Minunat. Numai ca acela e liceul meu, un liceu prestigios din Bucuresti.  Unde, pe vremea mea cel putin, se invata, si se invata serios.  Unde am avut diriginte de limba romana la o clasa de mate-fizica, in care eram olimpici la mate, ceea ce nu ne impiedica sa citim si sa judecam (noroc cu dirigu, pentru care era important sa citim si sa ne exprimam despre ce am citit, nu sa tocim papagaliceste niste comentarii scrise de altii si vehiculate- stim toti despre ce comentarii literare vorbim aici). Bun. Am crezut ca nu vad bine de oboseala (e ora 3 dimineata si sunt in spital de 3 zile, cu tot felul de luat sange, analize, nebunii). Ma mai uit o data. Si inca o data. Si inca o data. Nu, asa ceva nu se poate. Desigur, se intelege de la sine (hm, nu este, totusi, asa de sigur ca intelege toata lumea, de la sine),  e o gluma. Dar UN LICEU NU FACE O GLUMA. Un liceu e un liceu, iar contul unui liceu este destinat altui gen de comunicari. Cum ar fi sa faca scoala mea de jurnalism din Franta, pe contul sau de Facebook, glume cu stiri false? In plus, Gheorghe Sincai. Deci am zis bine, Sincai. « Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș – d.2 noiembrie 1816) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene. […] A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie. În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi. » (sursa aici) Deci, repetam impreuna: ABECEDARUL…  A-BE-CE…. Nici macar nu era fizician sau matematician, era filolog. Acum repetam postarea: « Scoala vieti, care o face toti baieti!!!« , la care e atasat un link catre un clip de pe youtube, cu descrierea urmatoare: « NOU! Prima facultate din Romania pentru baetzii si fetele care a picat Bacul! Inscreri moka! Locuri fara numar! » Ce, ma? Nu, deci nu. Nici ca gluma nu poate sa existe in contul unui liceu. Si cu deruta din ziua de azi, in educatie si in general, de unde stii cati o iau de buna? Doar scrie in contul « Colegiului National Gheorghe Sincai », nu? Nu pot sa cred decat ca e o regretabila gafa si ca va disparea aceasta postare de acolo cat mai rapid posibil. Cu regret profund, un fost elev mandru ca a terminat Sincai. ps. Pana sa apuc sa scriu postarea, cineva a comentat, cu o observatie…. Deci o tin pe a lor, dupa reactie 🙁 N-avem noi simtul umorului, sau ceva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ultima data (si aproape prima data) cand m-am certat online pe un subiect, in mod sustinut si de durata, a fost in ianuarie 2012, in timpul manifestatiilor din Piata Universitatii. M-am contrazis pe tema presedintelui, al carui nume nu doresc sa-l pronunt. Dincolo de faptul ca eu, cand discut, chiar pun suflet, si cand vorbesc, nu o fac de dragul de a deschide gura, sau pentru ca as avea prea mult timp (dimpotriva, n-am destul), dincolo de faptul ca mi-a curs sange din nas de contrarietate (asta vine pereche cu cat suflet am pus in discutiile respective), am invatat ceva din ele. Foarte putini oameni stiu sa poarte o discutie in contradictoriu in mod argumentat si elegant, folosind doar elemente de sustinere a discursului, fara injurii. In general, in 3-6 replici se ajungea la insulte. Au fost oameni care m-au blocat atunci (eu nu blochez decat in cazuri extreme), au fost oameni care mi-au parasit lista, sau pe care i-am eliminat. Nu conteaza acum. Asta este, cumva, o tristete. Desigur ca modul in care stii sa porti discutiile in contradictoriu spune multe despre tine, am si scris asta, ulterior, aici. De atunci, n-am mai facut asta (nu sa scriu, ci sa…). Pentru ca « n-ai cu cine », cumva. Mi-as dori sa am adversari pe care sa-i pot respecta… Din pacate, sunt rari. Ce se intampla zilele astea este absolut teribil si ma face sa fiu foarte trista. Isteria a cuprins pe toata lumea, iar felul in care poarta acele discutii este dezolant. Ura in stanga si-n dreapta. Din pacate, am senzatia ca tara asta e iremediabil pierduta. Si spun asta fara sa fi deschis televizorul de pe la inceputul lui august (m-am protejat, deci, cat am putut, de inmormantari, inscaunari…. si altele). Pana si online-ul devine nefrecventabil. Aproape ca nu stiu unde sa ma ascund de isteria colectiva, de lumea lor… Nu mai pot fi nici anti Rosia Montana, nici pro Rosia Montana,  nici  pro caini, nici anti-câini,  nu mai pot sa ma gandesc la nimic serios, nu pot sa empatizez cu nimic, lumea asta e prea halucinant de pierduta. Nu inteleg de ce trebuie sa aleg intre caini si oameni. Traim intr-o tara cu inmormantari televizate, in care parintii si bunica unui copil mort participa la talk show-uri la o zi dupa ingroparea acestuia. Nu ne mai facem bine. Eu, atat de voluntara si optimista, au ajuns sa ma scarbeasca si sa ma sperie si pe mine. Si sa cred ca nu mai exista speranta, eu, atat de pozitiva, idealista, si uneori naiva. Imi ucid candoarea, pe care nici timpul n-a ucis-o.  Sunt teribil de trista. Nu stiu unde sa fug de lumea lor. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ce e bine si ce e rau? avem voie exterior sa judecam si sa decidem ce e binele cuiva?….. Intr-o buna zi, am coborat la ABC-ul din colt (eram in Transilvania, de aceea spun ABC), sa-mi iau tigari…. La rand, in fata mea, un om distrus. Ma uitam la el si ma infioram. Praf, fizic. Mi-a facut semn sa trec in fata lui, nu am vrut. Inaintea mea, vanzatoarea il intreaba: « Dumneavoastra ce doriti? » El zice: « un spirt mic », intinzand o bacnota de 5 lei, mototolita. « Nu am spirt mic, spune ea, doar mare. N-aveti destui bani. » Trece la mine. Cumpar tigari. Ii dau 50 de lei, imi da inapoi 37,5. El nu cere, doar sta acolo, tremurand. Nu ma lasa inima sa nu-i dau. Ii dau 1,5 lei, cat ii lipseste. Imi cere si o tigara. Ii dau. Ies din ABC cu ochii in lacrimi. Stiu ca bea spirtul, stiu ca se nenoroceste. Dilema. O fapta buna ce e? Am facut o fapta rea? stiu ca bea spirt si se distruge in continuare, deci in absolut nu e bine ca l-am ajutat sa o faca. DAr el isi dorea foarte mult atunci spirtul acela. Oare o fapta buna nu e ce isi doreste omul cel mai mult intr-un moment? Binele nostru e interior sau exterior? E ce ne dorim noi pentru noi sau ce doresc altii pentru noi? I-am dat banii pentru ca nu puteam altfel, asa ma indemna totul in mine. Apoi, au intervenit gandurile: am facut bine, Dumnezeule? il imping spre moarte. Omul era distrus fizic. Avea vreo 50 de ani, arata de 70, avea nasul julit, tremura, era intr-o carja. Era negru (si de piele), dar si de stare proasta, si mai negru…. Asta isi dorea, insa, cel mai mult. Problema morala este gestul meu. Si daca trebuia sau nu sa-l fac. Care e polaritatea, unde-i binele si unde e raul? E o dilema adanca, dincolo de simpla intamplare care o ilustreaza. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Se da urmatoarea imagine, postata de cineva pe Facebook (nu conteaza cine): Si apoi, se observa reactiile comentatorilor la poza asta.  Primele reactii sunt negative, toate. Nu se pot detasa de sordid. « Acolo sunt insecte, sunt serpi, in casa e umezeala, e frig, e urat, sunt tantari, e igrasie », etc. Casuta este ca in povesti, dar toti o luau la propriu, la puricat, la disecat, ca si cum trebuia sa se mute acum si aveau o problema cu umiditatea. Oricum aveau ochiul antrenat sa vada partea rea a lucrurilor, si-l foloseau din plin. Fie ca « strugurii sunt acri », fie ca pur si simplu vedeau raul, inaintea oricarei posibilitati de bine. Ca si cand nu ar fi suficient ca traiesc zi de zi in Romania.  Sa nu te poti detasa de realitate ca sa poti visa, mi se pare foarte trist. Sa ai nevoie sa invoci numai partile rele pentru a minimiza ceva cu potential de poveste, mi se pare aproape o boala, o saracie sufleteasca, o durere, o buba. I-am privit mai multe ore, cum isi revarsa tristetile si veninul. Aveam senzatia ca particip la un experiment psihologic pe viu. « Spuneti ce va trezeste in minte imaginea aceasta. » Uneori chiar am senzatia ca traim intr-un mare sanatoriu. Si intrucat ei sunt mai numerosi ca noi, nu stiu daca totusi nu cumva ne-au declarat nebuni pe noi. Ei sunt betegi sufleteste. Nu iubesc, ci socotesc: calculeaza sansele de reusita. Sunt incapabili sa viseze. Iau lucruri nemestecate… Cauta pe Google retete pentru orice (« cum sa pastrezi o relatie »). Inghit, in schimb, gogosi despre fericire, desi nu-s in stare sa vada lumina si bucurie. N-au aripi, dar vor sa zboare. E o lume foarte trista…   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It