Bordeaux

Când am scris spontan despre Brigitte,  aici, nici prin cap nu’mi trecea ca o voi întâlni (reîntâlni) așa rapid. Călătoria în Franța a fost emoționantă și foarte grea. Încă nu mă simt în stare sa sedimentez.  Calatoria aceea încă mă tulbura până la lacrimi, și-s și de bucurie și amare. O sa mai dureze până sa revin la matcă, dacă vom fi căzut de acord unde e matca… Revenind la ea, mă bucur ca am revăzut-o și ca este exact ca acum 20 de ani când eram studente. Și fizic și oricum…. Posted from WordPress for Android share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma gandeam  mai demult sa scriu despre vin, si parca niciodata nu gaseam timp. Caci, ca unele dintre placeri, este mai interesant sa-l savurezi decat sa-l « povestesti ». Cum ar zice reclama din Franta, « c’est ceux qui en parlent le moins, qui en mangent le plus » (e o binecunoscuta reclama, la mancare ce-i drept, dar cam asta e esenta ideii, valabila si pentru vin, si pentru alte placeri :D). In viata reala, insa, mi se mai intampla sa spun povestea mea cu vinul (evident la un pahar de vin). De cate ori o spun, oamenii sunt cuceriti de ea, si imi cer sa o repovestesc si altora, asa incat, povestea mea e un fel de viral al serilor de vin 🙂 Un viral in real, adica 🙂 Asa incat m-am gandit sa o si scriu, probabil merita. Eu am fost un copil extrem de cuminte. Am stat in banca 1 pana la clasa a 12-a, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a. Am fost la olimpiade, matematica, fizica. N-am avut prieten (ca n-am vrut – desi indragosteli aveam), n-am fumat, si, evident, n-am baut. Mergeam la petreceri (ceaiuri, cum li se spunea atunci), si ramaneam pana tarziu, caci mama avea o incredere netarmurita in mine si imi permitea sa stau pana pe la 1-2 dimineata, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegii mei. Dar pentru ca nu-mi interzicea nimic, nici nu eram tentata sa fac ceva (vreo prostioara). In fine. Dupa admiterea la Facultatea de matematica de la Universitatea Bucuresti, unde am si intrat (ca eram buna la mate), am plecat in Franta, printr-o increngatura de imprejurari pe care nu le povestesc aici. Am ajuns la Bordeaux, in 1991. Tara vinului, patria vinului…  Eram mica si inocenta, eram copil. Caci da, eu la 18 ani eram copil. Si, cum am zis, nu beam nimic. Niciodata. Nici macar bere. Deci nu beam alcool deloc. Bun, m-am prins foarte foarte repede acolo (fara sa-mi spuna cineva ceva in mod direct), ca trebuie sa beau. Ca erai roman nu te tratau altfel decat pe ei, dar daca nu beai, da, asta era o piedica in integrarea sociala. Acela era motiv serios de a te respinge social. Atunci, ca un copil bun, permeabil, dornic sa invat, maleabil, m-am apucat de baut. Ca daca nu bei, n-ai decat doua motive: 1. esti ciudat si aiurea, si nu te baga-n seama, esti implicit antipatic. 2. esti bolnav, si atunci da, te iarta. Dar nu e asa usor, nu prea poti minti, ca te intreaba ce boala ai, cum evolueaza, adica ar fi complicat sa afirmi ca esti bolnav, pentru ca te tot intreaba… asa incat e greu sa mentii pe termen lung varianta cu vreo boala. Deci m-am apucat sa beau ca ei. Zilnic la pranz si seara, la fiecare masa. Un pahar de vin, ca nu te obliga nimeni sa bei cantitati mari. Principalul este sa bei, macar un pahar. Apoi, nu ti le numara nimeni, nu exista ratie. Am baut, deci, zi…

Stiu, suna ciudat. Dar cum ar fi sa cumparam un sat intreg? Este de vanzare, si este accesibil. Cu 19 cladiri, cu grajduri pentru cai, restaurant, teren de tenis si piscina, cu excelent acces rutier, la doar 200 km de Bordeaux si 30 km de Limoges? In plus, cu un castel (in ruine, ce-i drept) din secolul 13… Cat va inchipuiti ca ar costa toate acestea? Minor. 300.000 euro. Aproape nimic. O casa intr-un oras european. Putin mai mult decat o garsoniera la Paris. (care costa cam 250.000 euro) Si nu, nu exagerez. Deci? Populam un sat in Franta? E asfalt, e canalizare, satul de acolo nu seamana cu satul de aici. Pe mine ma tenteaza extrem…. Reportajul televiziunii TF1, aici: http://videos.tf1.fr/jt-13h/courbevy-village-fantome-a-vendre-7005302.html   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu. Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul « Gara pentru doi », care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist. Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si…. Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea. Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva. Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, « am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica« . Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si…