Tehnologia completeaza viata

phoneIndemnul din imagine e unul din sfaturile care ma scoate din sarite grav. Eu chiar nu vad o contradictie in asta (intre a trai momentul si a scrie ceva online – telefon, tableta, computer), si veti vedea ca viitorul imi va da dreptate. Nu este contradictie. Tehnologia completeaza si ajuta viata.
Indemnuri de genul asta (lasa telefonul si traieste!) sunt venite de la generatia un pic mai mare decat a mea (si nu din desteptaciune, deloc, ci din neadaptare sau neintelegere a lumii actuale), sau chiar de la unele generatii anterioare. In realitate, generatiile mai noi, total digitalizate (cu care chiar ma confund, in ciuda diferentelor dintre noi), combina perfect totul. Viata e viata, iar internetul nu e niciun inlocuitor, Nu asta e rolul lui. Internetul e pur si simplu O ALTA CALE de comunicare, un alt mediu de impartasire. Atat. Internetul nu suprima viata, nu tine loc de viata, nu nimic. Si mai ales, internetul nu dauneaza vietii. Dimpotriva, o potenteaza, o ajuta. E o unealta exceptionala internetul, si toate tehnologiile moderne.
Internetul nu contravine interactiunii cu ceilalti, ci tocmai, este un fel de a interactiona cu ceilalti. Un fel suplimentar. Care nu contine nimic rau. Asta pentru ca generatia digitala are viteza, e multitasking, etc. Internetul nu ne impiedica sa simtim, sa iubim, sa ne bucuram de viata pana la extrem. Sa admiram un rasarit, un apus, sa mirosim, sa mancam, sa bem un pahar de vin savurandu-l. Ca il arat si altora nu face decat sa-mi amplifice bucuria, pentru ca impart bucuria mea cu cei dragi (familie, prieteni)

Serios, asta cu viata in ciuda internetului sau invers, e o teza invechita deja, care nu face cinste chiar nimanui :))  Este ca si cand mi-ai spune: lasa incalzirea, ca oamenii erau mai sanatosi cand taiau lemne cu toporul si se incalzeau asa.  Sau altele. Electricitatea, radioul, tv-ul, masina, etc. Mersul pe jos face piciorul frumos 😉

PS. Eu sunt online si cand dorm, si-s fericita de asta. Si sa vina vreunul sa zica vreodata ca EU nu am viata :)) sau nu traiesc momentul :)))
PPS. Online NU înseamnă disponibila pentru oricine si oricând

si mai e si asta: http://9gag.com/gag/aOmRLvv

Cat mai e pana departe?

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: “Cate zile mai avem?” Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi.
Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii?
Pana crești mare?
A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care “bat” orice manual sau regula tarziu invatata.
Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere.
Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile.
Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta.

Si acum sa “combinam” cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata “sporadic”, intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le.
Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de “morti” vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara….

Un patratel de ciocolata

Am stins lumina si brusc, desi incercam sa adorm, m-a podidit plansul. Ca si cum, cu lumina aprinsa, as fi incercat sa fiu retinuta, decenta, politicoasa, sa tin in mine (naiba stie ce!). Ca si cum intunericul imi permitea sa ma dezvalui. Am plans, pe infundate, ca si cand mi-ar fi fost teama sa fac zgomot, sa trezesc pe cineva…. Apoi, a trebuit sa caut o batista. Si sa beau apa… Si… am aprins lumina.
Mi-am amintit imaginea cu ciocolata. Parabola cu ciocolata, creata de mine acum mai mult de zece ani. Spusesem atunci, fara drept de apel: daca intr-o zi as fi bolnava, si as afla ca nu mai pot manca ciocolata pentru ca mor, as prefera sa nu mai mananc deloc decat sa mananc cu ţârâita. Nu as putea manca “un patratel”, si sa ma abtin. Mai bine o scot complet din viata mea. Nu e, si gata.
Ciocolata, nu intamplator bagata in metafora asta, ca un lucru care imi place dincolo de orice. Spuneam asta in 1999, nu ca ar avea vreo importanta. Si eram convinsa. Si mai sunt.

Numai ca acum… Ei… mi s-a luat candva ciocolata. Mi-a fost rau, am simtit ca ma duc,… am trait. Si apoi mi s-a dat un patratel. Si m-am bucurat, l-am savurat. Si apoi un patratel… si tot asa… Ma obisnuiesc patratel cu patratel… N-as fi crezut asta. Si nu, n-am puterea sa las ciocolata de tot. Si nici nu-mi doresc. Iubesc ciocolata asa cum e. Chiar o farama…. N-as fi banuit asta despre mine. Si nu vreau sa o las. Sunt legata trup si suflet de ciocolata asta, picul asta pic.
Da’ asta nu a impiedicat ca am plans pe intuneric. Si ca am aprins sa caut batista, sa beau apa… sa….