revolta

Am voie sa nu mai cred in nimic? Eu am stat in strada si iarna si vara, in 2012. Nenumarate zile. Si am rezolvat fix nimic, din ce doream noi. Si deznadejdea a fost mare. Am iesit dupa Colectiv, la marsul de comemorare. In prima seara, adica ceea ce trebuia sa fie marsul de comemorare. In loc de un mars de comemorare, a devenit « Jos Ponta » Eu am plecat in acel moment. NU il placeam pe Ponta, dar nu de aia venisem. Eu venisem la un mars al tristetii si al tacerii. Si nu am suportat ca diverse interese sa se foloseasca de prezenta mea acolo, si de a altora ca mine, care venisera la un mars de comemorare, nu la un mars anti-guvern. Din minunatul guvern Ciolos, am fost colega de liceu cu ministrul de finante. Cam stiam cine sunt, zau. Nu exista Feti Frumosi si Ilene Cosanzene. De ambele parti exista mediocritate, si din pacate, ajunge pe scaune inalte mediocritatea asta. Desigur, este strigator la cer ce se petrece acum, ce a facut guvernul cu ordonantele, ce a facut Monitorul Oficial tiparindu-le in 2 ore, am si scris de altfel, niste impresii foarte personale, de cand eram la minister (minister liberal, pentru cine nu stie), si cand noua nu ne-au tiparit o Hotarare de Guvern care reglementa transportul lemnului pe timp de noapte, desi era votata in Guvern, insa nu a aparut saptamani intregi in Monitorul Oficial, pentru ca zacea pe birou la Ponta. Eu am fost foarte implicata. Am facut comunicare politica, si indraznesc sa spun ca am facut-o bine, ani de zile. Am sentimentul muncii facute bine. Cu pasiune si cu rezultate. Am facut campanii multe. M-am batut cu Boc, si l-am batut in propriul lui colegiu, acela unde locuia si vota. Si am fost mereu trup si suflet in bataliile in care ma implicam. Dar am libertatea, oare, sa NU mai cred in actiuni din astea? Nu de buna credinta a oamenilor ma indoiesc, deloc. Nu cred nicio secunda ca Soros da bani (nici oamenilor, nici cainilor). Nu ma indoiesc nici de revolta lor (este revoltator) Dar am voie sa nu mai cred ca iesitul in strada e o solutie? Si apoi, dupa, ce? Pentru ce? Adica ce anume vrea strada? ok, sa zicem, prin absurd, in ideal, ordonanta este retrasa (desi au afirmat ca nu, dar sa zicem), guvernul demisioneaza. Vine alt guvern PSD, asta este, sorry, au fost alegeri acum o luna jumatate. Am votat PNL ca de ani buni incoace, dar am votat PNL cu durere, si doar din fidelitate. O fidelitate dusa dincolo de praguri umane. M-am dus la vot fara sa fi citit cine sunt candidatii, si nu am dorit sa citesc numele de pe buletinele de vot, pentru ca stiam ca ma voi enerva si poate nu mai votez (eu sunt foarte spontana si imprevizibila). In cabina, totusi, nu m-am putut opri sa nu le citesc, si citind lista de la Camera Deputatilor, mi-a cazut pe jos buletinul de…

Intr-o seara, suna telefonul.  O voce pe care eu sunt obisnuita sa o aud calma, intreaba agitata: « Te rog sa-mi dai un sfat, ce-ai face tu daca ai stii ca te inseala? » Calma, eu, ii spun: « Nu pot sa-ti dau un sfat, adica nu-ti pot spune eu ce sa faci tu, asta o sa alegi tu. Insa iti pot spune, poate te ajuta, ce am facut eu intr-o asemenea situatie, si ce as face. » Eu nu pot sa tac. Nu ma rabda inima, nu pot sa ma prefac ca nu vad, in virtutea unor « aranjamente » sociale, financiare, de comoditate sau de standard. De orice natura, de fapt. Plus ca daca banuiesc, o sa fac orice ca sa aflu. Si am spus « orice ». Mai mult decat alte lucruri, ma doare si ma raneste minciuna. O consider lipsa de respect. Iar respectul eu il consider parte din dragoste. Daca ma iubesti, ma respecti, daca ma respecti, nu ma minti. Minciuna ma revolta. Eu mint prost, foarte prost. Dar nici nu mi-am propus vreodata sa invat sa mint bine…. Nu consider ca e ceva ce-mi trebuie. Ea imi spune, blazata si intristata, cumva cu bratele cazand in fata fatalitatii: « Asta e viata reala: toti si-o trag cand au ocazia. » Ah, nu!  Eu vad lucrurile mai simplu: daca ti-o tragi ca ai ocazia, asumi. Daca nu asumi, nu ti-o tragi. Mai aveam eu un iubit, candva, care mi-a plâns la propriu, cu lacrimi, pe umăr, ca isi insela prietena. Si? L-am consolat, ca-s fata buna, da’ inca nu stiu daca nu cumva trebuia sa i-o retez la scena aceea. Eu zic ca si inselatul asta e pentru cine are stomac. Cine nu, sa stea in banca lui…. Nu te tine, nu o faci, punct. Asta ii spusesem de fapt si lui, atunci. Iar el a raspuns, incercand o justificare: « dar esti asa atragatoare… » (in conditiile in care eu nu faceam nimic ca sa-l atrag, si drumurile noastre nu se intersectau, intersectarea o cauta el). I-am spus simplu: « In viata vei intalni zeci, sute de femei atragatoare. Daca asta e un motiv sa nu rezisti tentatiei, treaba ta, n-ai decat. Dar asuma-ti-o, frate!!!! Sau, daca nu asumi, rezista tentatiei, din doua una, clar. » Sa revin la discutia cu prietena mea. Povestindu-mi, in plus, am inteles ca e vorba de un caz clasic (din pacate!) de om care se da de gol din cauza remuscarilor. Brusc devenit mai tandru, foarte atent, mult mai prezent. Vizibil cu ochiul liber ca e ceva in neregula. Cumva (ce ironica este viata!), fix tipologia inversa, pandantul celui cu « nu s-a intamplat nimic » (sa mori tu?), de aici. Nu stiu exact daca am ajutat-o. Eu spun ca da, pentru ca i-am spus lucruri reale, din suflet, din sange si din carne, nu din carti. Alegerea e a ei. Insa i-am spus clar ceva, si poate nu strica sa spun si aici, cine stie cui ii va folosi ideea asta. La 25 de ani, cand mi s-a intamplat mie, m-am dus sa vada ca stiu….

S-au implinit 4 zile de cand am in picior primul ghips din viata mea. Sper din suflet ca si ultimul. Nu am mai scris deloc zilele astea (nu din lipsa de timp, acum chiar ca sunt aproape mereu online), dar nu am avut starea necesara. Ca sa scriu sau sa lucrez, trebuie sa fiu intr-o stare. N-am reusit sa o regasesc. Acum sa zicem ca e pe aproape, de aceea si scriu cate ceva. E a patra zi, iar a sta 14 zile imobilizata mi se pare cea mai mare pedeapsa. Stiu, sunt constienta ca afara sunt friguri mari, si ca intr-un fel e mai bine asa, dar uite ca nu pot sa ma resemnez. Sunt argint viu. Una e sa decid eu sa stau, si alta sa fiu tintuita. Ma rog, trec peste experienta de la urgente…. luni seara, unde noroc ca m-a dus verisoara mea pe sus, ca altfel nu ma duceam (eu am cazut cu o zi inainte, duminica dupa-amiaza, alunecand pe un sleau de roata de masina pe aleile dintre blocuri). Medicul nici n-a discutat si verdictul a fost clar: imobilizam cu ghips entorsa, glezna risca altfel sa ramana deformata. A doua zi am debutat bine perioada « de refacere ». M-am dus la o intalnire. Cu un prieten la dus si taxiul la intors, evident. Am ras de mine, pentru ca am avut o reactie foarte haioasa. Veneam din nordul orasului si trebuia sa ajung inspre sud. Asa incat taxiul traversa tot centrul orasului. M-am surprins uitandu-ma cu jind la vitrine de pe Magheru si de pe Nicolae Balcescu la care nu ma uitasem in viata vietilor mele 🙂 Si ma uitam la ele cu pofta, si mi se parea ca e o tragedie ca nu pot ajunge acolo a doua zi ca sa vad si sa cumpar ce vedeam pe fereastra. Apoi, am zambit, ba chiar aproape am ras, constientizand ridicolul pornirii mele. Repet, cat imi erau accesibile, nu ma uitam deloc la ele din goana masinii. Acum, insa, era atractia fructului oprit. Oprit dintr-un motiv sau altul. Mie mi se refuza din motive de sanatate. Cum functioneaza si subconstientul asta! 🙂 Mi-e greu. Revolta. Sa fiu imobilizata in casa? … Patru zile mi-a luat sa-mi treaca furia, sa ma impac cu ideea. Apoi m-am obisnuit…. 🙂 Later edit: intre timp am iesit din casa, dupa 7 zile de ghips. Am fost cu taxiul la o dezbatere. M-am infiorat cum e afara. Pana la urma, poate nu-i asa de rau sa stau inchisa in casa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It