Moi

Eu aceea de care mi-e dor, a murit. Candva prin 2002 sau 2004, cat a putut sa supravietuiasca. Sa ii aprind din cand in cand o lumanare. E ireversibil. Sunt foarte vie si acum. Doar ca alta. In alte coordonate, alta persoana. Mie imi pare rau dupa mine. Eram mult mai desteapta si mult mai nebuna. Fie-mi tarana usoara. M-a ciuntit tara asta, si ce nu m-a ciuntit tara, m-a terminat viata. Nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau pentru ca am trait. Ma mai strabate cate un dor de mine, cea trecuta, desi aici nu as fi putut supravietui nici 6 luni in felul acela.Si atunci, acesta fiind pretul mersului mai departe, am tacut, am uitat, am inghitit, am invatat.am murit putin cate putin. Am trait pana la 30 de ani cat altii in 3 vieti de cate 85 de ani. Intensitati si imprejurari atat de incredibile incat par greu de pus si intr-o carte. Ar parea pure inventii, trase de par, desi chiar sunt vieti. Viata mea. Imi pare rau de potentialul care mustea in mine si pe care l-am secat, ca sa nu mor de inima rea, ca sa ma aliniez (cat de cat, ca aliniata nu-s oricum), cu societatea si cu mediul inconjurator. si poate ca e un ghinion ca am gasit cutiile astea. Poate ca niciodata nu trebuia sa le mai fi deschis, pentru ca in mine am pastrat amintirea foarte difuza, estompata, a ceea ce am fost. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe. Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează « existența » Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre « eu »-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest « eu » și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest « eu », și trăit ca o stare permanentă sau idealizat. « Eu »-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. « Eu »-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. .. De la început, « eu » se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. « Eu » se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. « Eu »-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere. Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar « eu »-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție. Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, « eu »-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat. « Eu »-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, « eu »-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul « totusi », ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e « impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului », si ca in faza finala devine « dependent de uneltele…

« De ce iti este cel mai dor? » « De tacerile in doi. Nu de cele in care nu {mai} ai ce sa-ti spui, ci de cele savuroase, de cele presarate cu rasete. Si cu priviri complice. De cele in care alegi sa nu spui, ci sa privesti, si sa zambesti. » « Mi-era teama ca o sa-mi dai un raspuns care are sa-mi placa. » Da, cred ca unul din cele mai frumoase lucruri si mai calde si linistitoare sunt acele taceri pe care ti le poti permite alaturi de prieteni sau de oamenii apropiati. Tacerile care ofera incredere. Zambete si priviri, fara sa simti ca trebuie sa mobilezi cu silabe. Tacerile privind in aceeasi directie. Un apus, un rasarit, o floare, marea. Da, mai ales marea. Liniste si calm. mi-e ingrozitor de dor si de mare. E incredibil, anul acesta inca n-am ajuns sa o vad, ca niciodata, ca in general incepeam din mai. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

mi-e dor sa scriu share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It