mediu

Eu aceea de care mi-e dor, a murit. Candva prin 2002 sau 2004, cat a putut sa supravietuiasca. Sa ii aprind din cand in cand o lumanare. E ireversibil. Sunt foarte vie si acum. Doar ca alta. In alte coordonate, alta persoana. Mie imi pare rau dupa mine. Eram mult mai desteapta si mult mai nebuna. Fie-mi tarana usoara. M-a ciuntit tara asta, si ce nu m-a ciuntit tara, m-a terminat viata. Nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau pentru ca am trait. Ma mai strabate cate un dor de mine, cea trecuta, desi aici nu as fi putut supravietui nici 6 luni in felul acela.Si atunci, acesta fiind pretul mersului mai departe, am tacut, am uitat, am inghitit, am invatat.am murit putin cate putin. Am trait pana la 30 de ani cat altii in 3 vieti de cate 85 de ani. Intensitati si imprejurari atat de incredibile incat par greu de pus si intr-o carte. Ar parea pure inventii, trase de par, desi chiar sunt vieti. Viata mea. Imi pare rau de potentialul care mustea in mine si pe care l-am secat, ca sa nu mor de inima rea, ca sa ma aliniez (cat de cat, ca aliniata nu-s oricum), cu societatea si cu mediul inconjurator. si poate ca e un ghinion ca am gasit cutiile astea. Poate ca niciodata nu trebuia sa le mai fi deschis, pentru ca in mine am pastrat amintirea foarte difuza, estompata, a ceea ce am fost. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mult timp am considerat că iubirea este suficientă ca să compenseze diferenţele de mediu social din care provin protagoniştii unei poveşti de iubire. Adolescentă, şi apoi tânără femeie, am crezut că nu contează aceste diferenţe, având idei despre egalitate, fraternitate şi că dragostea nivelează toate asperităţile. M-am revoltat când iubitul meu, francez, îmi povestea că mama lui nu a încuviinţat căsătoria surorii lui cu un băiat pe care îl iubea, doar pentru că acesta era măcelar, iar apoi se opusese căsătoriei lui, pentru că viitoarea sa soţie era fiică de şofer de tir. Ea fusese soţie de medic stomatolog, şi îşi crescuse cei şase copii cu guvernantă, unii dintre ei la şcoli catolice tradiţionaliste. M-am revoltat cu toată fibra celor 19-20 de ani pe care îi aveam, cu năvălnicia acelei vârste, şi mi-am promis că în ziua când mama lui mă va cunoaşte şi mă va întreba ce fac părinţii mei, nu îi voi răspunde că sunt ingineri electronişti, ci voi spune că tata e gunoier. Până la urmă, o societate funcţionează cu de toate, şi avem nevoie de toţi ca să trăim, iar munca este respectabilă prin ea însăşi. Evident că în ziua când am cunoscut-o, nu am îndrăznit să dau aşa un răspuns, deşi mi-l ticluisem în minte vreme de câteva luni bune. Era o doamna franţuzoaică atât de respectabilă, cu o ţinută impecabilă, cochetă şi corectă, încât nu am putut să articulez ce îmi propusesem, şi am răspuns timidă şi cuminte la întrebări, regulamentar. M-a iubit mult, instantaneu, iar Philippe îşi freca mâinile, zâmbind: „Mama te place, graţie ţie vom avea încă două sau mai multe etichete.” „Ce fel de etichete?”, m-am mirat eu. Aveam să aflu că doamna avea un sistem foarte ingenios de a semnala copiilor ei ce mobile le revin. Avea mobilier vechi şi de valoare, esenţe rare, nuc, abanos, trandafir, lucrate cu măiestrie. Având şase copii, gestiona acest lucru prin intermediul unor etichete plasate în spatele mobilelor, astfel încât, dacă ceva nefericit i se întâmpla, fiecare dintre copii știa ce îi revine. În funcție de cum se comporta unul sau altul dintre copii, mai adăuga sau scotea etichete, le mai rotea și învârtea. Iată de ce, plăcându-mă, aveam să dobândim niște etichete suplimentare. Revenind de la specific către general, mi-am păstrat mult timp credința că nu contează din ce mediu provii, dacă este iubire, aceasta învinge tot. Aveam să-mi dau seama pe parcursul anilor, văzând în jur o grămadă de exemple de relații, că, de fapt, nu e deloc așa. Iubirea aceea pasională, năvalnică, dispare, se transformă, înlocuită de o dragoste mai așezată, de respect, prietenie, parteneriat. Și atunci ies la iveală toate diferențele. Uneori chiar și plecând de pe aceleași poziții, din aceeași lume, evoluăm diferit față de partenerul de relație, darămite când între noi e o lume. Se spune des în România, „cei șapte ani de acasă.” Cei șapte ani denumesc, generic, tot bagajul de valori, tradiții, educație. Cum ne mișcăm, cum vorbim, cum ne comportăm, iar ei sunt esențiali. Sigur,…

Nu-mi place mediocritatea sentimentelor, a relatiilor interumane si a vietii in general. Dar mai presus de toate, nu-mi plac cei care-i judeca pe ceilalti prin prisma mediocritatii si superficialitatii relatiilor lor. Faptul ca X sau Y n-au trait acelasi lucru ca si mine nu le da dreptul sa considere ca NU EXISTA ceea ce am trait eu 🙂 Asa cum nici eu nu judec ce au trait/traiesc ei, si este diferit de experientele mele. Mie, de pilda, nu-mi place viata lor. Sintagma « nu-mi place »,  insemnand ca nu mi se potriveste, nu-mi place « pentru mine ». Mi se pare mica si « inghesuita », fara intensitati, fara aspiratii, fara zbor. Insa nu-i judec. Daca lor li se potriveste, BRAVO. Felicitari, minunat, asa sa continue! Vant in pupa si mult succes pe aceeasi cale. Fiecare alege ce i se asorteaza, ce-i trebuieste, ce il implineste… Eu nu-i judec, si minima mea cerinta este sa nu ma judece. De aceea suntem diversi, lumea e larga si caile multe. Da, stiu, par neverosimila. Am intalnit des aceasta reactie. De neincredere in ceea ce spun, ca si cand n-am trait ce spun, ci ca si cum as recita din carti. Ei bine, nu, sunt REALA, dureros de reala cateodata. Chiar exista oameni ca mine, care au trait lucrurile pe care le spun. Si nu, nu mi-e rusine de ele, dimpotriva, ma mandresc cu intensitatile mele. Sa le ascund pentru ca sunt diferite de ale lor? Nu, nicidecum. Sunt ale mele, le-am trait, le traiesc, le asum. Si am de gand sa le mai traiesc. Ca exemplu, am avut parte de o dragoste intensa, fuzionala. (cu sotul meu). Unii spun ca am avut noroc (o sa tratez acest subiect, separat, pentru ca merita). Eu spun ca norocul si-l mai si face fiecare cu mana lui. Desigur, daca te multumesti cu « putin, dar sigur », putin primesti. Cat despre sigur, sigur nu-i nimic pe lumea asta, iertati-ma ca va spulber iluziile. Sigura e numai moartea :)) Cand vorbesc despre perioada respectiva, oamenii privesc cu neincredere. Da, sunt neverosimila. Si totusi, eu chiar traiesc asa. Asta mai ales pentru ca nu ma limitez la mediocru, ca si nivel. Pentru ca tintesc sus. In viata mea exista zbor. Dar e la indemana oricui, cred eu. E suficient sa-ti doresti, sa nu te limitezi la nivelul mediu. Pana la urma, fiecare cu alegerile sale, eu nu judec oamenii care se limiteaza la nivelul mediu, daca lor le este bine in pielea lor cu viata lor. Tot ce doresc este sa nu ma judece pe mine, pentru ca zbor… Si zbor pentru ca nu mi-e teama sa traiesc. Pentru ca nu-mi refuz libertatea. Pentru ca nu ma multumesc cu o viata ca a majoritatii. Pentru ca nu mi-e teama sa ies de pe cararile batatorite. Da, sunt si traditionalista, atunci cand asta mi se potriveste, desigur… Dar in rest, zburd si zbor. Si tocmai de aceea oamenii-si amintesc despre mine pentru libertatea sufletului. E trasatura mea definitorie. Insa taxezi usor ce nu intelegi, si nu…