Moi

Anul asta e greu si urat. Dar e si un an plin de invataminte. Oameni providentiali apar in jurul meu. Care nu, NU ma invata ce sa fac eu, ci doar povestesc despre ei. Iar eu, cum sunt bun ascultator, invat. Am invatat anul asta cat n-am invatat in cinci. Si sunt recunoscatoare. Si pe alocuri ma simt vinovata. A venit prietena mea care traieste in India. A venit pe neasteptate… Dar atat de tare m-a bucurat! Imi aminteste de vara aceea pe care am petrecut-o impreuna, zi de zi ieseam undeva. Ce vara….! E schimbata. Este hotarata sa traiasca in continuare in India. Inchide in ea o lume fascinanta. Nu ma satur sa o ascult. E un univers total diferit. Iar eu invat enorm ascultand-o.     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

stai pe prag, nu suni si nu intri. Astepti invitatie, normal. Ca si mine. E firesc. Prea bine crescuti amandoi. Politetea ne omoara. (si altele, desigur, dar si politetea). In ruptul capului nu merg neinvitata undeva. Iar eu, in totala mea inconstienta, nu scriu aceasta invitatie, desi o gandesc de luni intregi (si cu precadere de cateva saptamani), desi mi-e foarte dor de tine, un dor din ala cu senzatii de lesin si durere, cu senzatii de caldura si duiosie, un dor cu imbujorari adolescentine, cu zbateri in stomac, cu sange care urca in obraji si nu ii paraseste pret de zeci de minute. Nu scriu pentru ca mi-e teama, da, si mie mi-e teama. Mai des decat ti-ai inchipui. Si mi se strange inima. Si ma economisesc, involuntar, eu care, de regula, traiesc arzand. Am un an crunt, mi-a curs sange din nas, tasnea pe pereti (nu e o imagine prea romantica, dar e, din pacate, total reala). Niciodata in viata mea nu m-am gandit la nimic (*aici exagerez un pic. Doar un pic), am actionat la impuls. Acum nu scriu pentru ca mi-e frica, cumva, desi te simt pe prag, si mi-e un dor de tine de se opresc fluviile din drumul lor pana unde dureaza pragul usii? da, stiu, e un non-sens, un loc fizic poate avea cel mult marime, nu durata… Dar uite asa cred ca e bine pusa intrebarea. Cat dureaza pragul? cand pasim? intra, te rog. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

azi este ziua dorului, si era sa ratez asta (daca auziti de vreun atentat la — SPITALUL– municipal, eu sunt aia) Revenind la ‪#‎dor‬, hai sa elaboram o trilogie. Actul 1: “De ce iti este cel mai dor?” “De tacerile in doi. Nu de cele in care nu {mai} ai ce sa-ti spui, ci de cele savuroase, de cele presarate cu rasete. Si cu priviri complice. De cele in care alegi sa nu spui, ci sa privesti, si sa zambesti.” “Mi-era teama ca o sa-mi dai un raspuns care are sa-mi placa.” Da, cred ca unul din cele mai frumoase lucruri si mai calde si linistitoare sunt acele taceri pe care ti le poti permite alaturi de prieteni sau de oamenii apropiati. Tacerile care ofera incredere. Zambete si priviri, fara sa simti ca trebuie sa mobilezi cu silabe. Tacerile privind in aceeasi directie. Un apus, un rasarit, o floare, marea. Da, mai ales marea. Liniste si calm. mi-e ingrozitor de dor si de mare Actul 2: Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale, de privirile tale, avide de mine sau pierdute in zare. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, frenetice, de foamea resimtita pentru tine in timp ce tu te hraneai cu mine. Mi-e dor de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi, desi ne despartiseram dimineata, ades dupa ce facusem dragoste salbatic, infrigurati de dorinta, si desi aveam sa ne regasim seara, tot pentru a gusta unul din celalalt, pentru a ne privi in ochi si pentru a ne pipai ca la sfarsit de lume. Dar simteam nevoia sa-ti scriu. Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare. Mi-e dor de ochii tai adanci, de glasul tau ferm cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, de lungile argumentatii, de metaforele tale si ale mele, pe care mi le stimulai, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine. Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine. Actul 3: Dor… (nu mi-e dor, ci ma dor) L’amour élabore une géographie sacrée du monde. [..] un…

Nu am o perioada prea buna. Asta ca sa nu spun ca anul asta m-a sfarsit, ma loveste cu o gramada de lucruri urate si neasteptate de la inceputul lui. Abia astept sa se termine, sa treaca, sa se duca. De la boli ale celor dragi, pana la depresii ale lor, de la pierderi materiale importante… In fine. Cert e ca noptile albe au devenit si mai dese decat inainte, si nu neaparat din alegere. Si nu, nici din insomnie, caci eu nu cunosc fenomenul insomnie. Dar am fost nevoita sa petrec unele nopti albe, apoi am petrecut nopti albe fara voie, pentru ca ma suparam si stresam asa rau, incat nu ma culcam. In fine, la capatul uneia din aceste nopti albe, acum, in aceasta dimineata mohorata, cand ploua de doua zile si lucrurile nu-s chiar roz…. un mesaj mi-a adus zambetul pe buze. Un zambet sincer, spontan, larg. « Buna dimineața! Facebook zice ca acum 6 ani noi am devenit prieteni! De obicei nu fac mare tam tam in cazuri de astea, dar acum e cu totul altceva! Mulți înainte sa fie! Îți mulțumesc pentru « nebunia » pe care o emani mereu! ? » si apoi: « Rar mai găsești oameni normali pe lumea asta! Lumea e in general bolnava cronic de « cel putin 8 ore de somn » si « cel putin doi litri de apa »! Dacă o ții asa, mai mai ca ma faci sa dau si eu de băut! Si nu apa! ? »\ GM: ba am de gand sa o tin asa 500 de ani, niciunul in minus. « Pai 6 au trecut deja! Ce-a fost mai greu s-a dus! :))))) » GM: « eu multumesc ca ma suporti, nu cred ca-s usor de suportat in lista uneori 😉 » « Să fi fost măcar 1% din lista mea asa… » GM: « m-ai facut sa surad » « E micul meu cadou pentru ziua asta! Nu pot mai mult ca încă nu mi-a venit alocația! :))) » Imi place de mor ca imi spune ca eman « nebunie »…. M-as ingrijora cand ma voi fi schimbat. Ma simt cumva senina sa stiu ca inca eman acea nebunie, acea libertate a sufletului (despre care vorbeam aici, pe care atat de bine a descris-o cineva atunci…) Cand o sa marsaluiesc in turma, cand o sa fac lucrurile care trebuie, doar pentru ca trebuie, cand nu o sa mai indraznesc sa imi traiesc viata, sa rad, sa plang, sa plec la capatul lumii, sa pun trandafiri pe parbriz sau sa scriu scrisori, cand o sa consider ca trebuie sa ma imbrac in uniforma si sa ma comport uniform, sa gandesc uniform, atunci probabil ca nu va mai avea sens sa traiesc 500 de ani. Deocamdata, aparent… sunt inca bine, « eman nebunie » 😉 si nu, nu fac din asta un scop, si nici macar o lauda. Este firescul meu, modul meu natural de a exista, de a ma misca printre lucruri si oameni. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it…