Moi

albatrosi și bărcuța. mare, soare, vin alb. picături de fericire. În paradis Posted from WordPress for Android share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

E soare, liniste, coltul meu de capre, smochine verzi si casute. Ma colorez si incerc sa colorez viata. Citesc, beau vin si gandesc mult. Si mi-e dor de tine. In rest, e paradis. Si e locul in care sigur am sa locuiesc. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu stiu sa primesc un compliment ca oamenii. Din cauza nesigurantei, (da, stiu, uneori pare altceva, dar nu prea ma intereseaza, stiu exact si de ce pare asa, iar cine nu patrunde dincolo, paguba lui), il parez fie cu o gluma (mai mult sau mai putin reusita), fie il resping politicos printr-o « acuzatie » de amabilitate (« esti tu dragut/politicos/variante »). Sunt jale, e dramatic. Chiar daca stiu ca trebuie sa zambesc si mai ales SA TAC, sau sa spun maxim « multumesc », si sa ma opresc, ma trezesc spunand asta « ei, esti tu amabil », ceea ce anuleaza tot. Omul (emitatorul ideii), se simte respins, neinteles, poate chiar banuit de linguseala, si cu timpul, ajunge sa nu mai spuna. Cu timpul sau imediat, chiar. Extinzand asta, nu stiu sa primesc mai nimic. Desi analizez foarte bine lucrurile si cunosc problema, nu reusesc sa o domesticesc. E cumva un sentiment de « nu merit asta », desi stiu…. chiar stiu cine spune de-adevaratelea si cine exagereaza. Dar e acolo, fraza aceea spontana, idioata: « esti tu dragut ». Vine partial dintr-o educatie cu un bun simt excesiv, poate prost inteles uneori, combinata cu o dorinta de mai sus, mai departe, mai bine. Ca si cand niciodata nu e suficient… Am fost premianta pana intr-a 12a, si olimpica, si cumva parca nu era destul… O dorinta de perfectiune. Desi stiu ca oamenii perfecti sunt morti, si oamenii imperfecti sunt frumosi. Mai este si aceasta teribila neincredere in mine, cu care, evident, ma lupt. O lupta inegala, caci e insidioasa si adanca. Si din rabufnirile acelei lupte vin lucrurile din prima paranteza din text. Cautand sa-mi inving nesiguranta, sa ma iubesc, sa ma impac cu mine, pot parea trufasa, sau autosuficienta, desi, din pacate, sunt departe de aceste lucruri. Dar, in fine, cine trebuie sa vada, vede, cine trebuie sa stie, stie, cine nu, nu. Greu… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De mica mi-a placut sa merg. Mult, mereu, prin oras. Imi amintesc cum, in liceu, ades, plecam de la scoala (liceul Sincai), pana la Piata Victoriei si inapoi, zilnic aproape, si nu ma saturam niciodata. Ulterior, orasele asa le-am vazut, caci numai asa cunosti, mirosi, simti, un oras. Parisul, pe jos, la 19 ani. New York-ul, cate 7-8 ore zilnic pe jos, la 27 de ani. Si altele, si altele. Din nefericire, de doi ani, viata mea luase un curs diferit. Ca niciodata, am avut o viata extrem de sedentara, nu as fi ales sa fie asa, dar asa a fost, cu ore intregi (intre 10-12) de stat zilnic pe scaun. Marele meu mars era de la si pana la locul in care imi era parcata masina (din fericire, la vreo 700 m de locul faptei). Insa oricum, ma sufocam. Jurnalist fiind, am avut mereu o meserie in miscare. Sigur ca mergeam si la redactie, sigur ca stateam si pe scaun (ca doar nu scriam in mers), dar eram mereu pe drumuri, veneam, plecam, reveneam, re-plecam… 🙂 Apoi, ca si comunicator, la fel, de la un client la altul, si tot asa. Drumuri, alergaturi. Asa mult ca in ultimii doi ani cred ca n-am stat pe scaun in viata mea. Si corpul s-a revoltat. Hormonul stresului a crescut enorm, si numai bine nu e. Ei… si, cum on revient toujours a ses premiers amours, am avut norocul sa ma eliberez. Si, libera fiind, m-am decis sa merg. Am inceput acum mai bine de o luna, pe 19 mai, asa, deodata, cu determinare si bucurie. Minim 7 km pe zi, zilnic, si cu viteza (acum sunt la 6,5 km/ora, GPS-ul ma percepe alergand, desi eu merg). Pielea picioarelor mele, neobisnuita  in ultimul timp cu efortul, s-a revoltat. Sensibila, subtire, neobisnuita cu mersul pe jos, ci doar cu pantofii cu toc si masina, a protestat in felul ei. Orice incaltari am incercat (total piele interior exterior), tenisi moi de panza, sandale, tot se ranea. Am avut (si mai am inca) basici pe glezna, pe talpa, pe degete, pe suflet chiar. Dar am continuat sa merg. Nu m-am oprit niciodata, nici macar cand durea. Si durea de-adevaratelea! De pe 19 mai, rare au fost zilele cand nu am mers, si acelea din motive clare (ori zilele acelea de ploi infinite, ori zilele prea alergate/ocupate cu alte indeletniciri… eh, da, mai sunt si din acelea). Dar bucuria e enorma. Ma simt extraordinar, eu din nou, renascand. Ma regasesc, pe mine. Fiecare metru, kilometru e o reala bucurie, ma incarca de bine. Ieri a fost luni, am avut (intamplator) o zi mai plina, si o sedinta seara. Am venit acasa aproape de ora 22, si totusi, am decis sa merg. Sigur, nu mai puteam folosi traseul meu clasic, se intunecase si nu pot da ture de lac in parc singura noaptea, dar mi-am gasit un traseu excelent, urban (asta este, n-am de ales), care are 6,2 km, si pe care l-am facut cu drag. Si…