Moi

Acum un timp, imi explicase cineva ca universul este echilibrat. Si ca atunci cand misti ceva intr-o parte, o alta parte se modifica. Imaginea respectiva, pe care o evocase, erau cele doua puncte, unul alb pe negru, si unul negru pe alb, din ying si yang. Cred ca incep sa constat pe propria-mi piele, ca, oricat de dureros mi s-ar parea, exact asa este. In mine, ceva s-a miscat. Mi-a fost rau, si-mi e rau in continuare, ca si cand nu mi-ar mai fi fost niciodata rau. Si sunt neinceputa in fata durerii. Neatinsa, ca un nou-nascut. Care nici nu stie ce e durerea. Care n-a cunoscut nici lacrima, nici suspin. Si da, mi-a fost rau, si m-a lovit asta, ca prima durere de la facere. In continuare ma doare si mi-e rau. Nu stiu cat va dura, daca va trece, cum si cand va trece. Deocamdata simt doar durere: ma arde, ma seaca, ma pustieste. Insa soarta mi-a aratat ca daca s-a intamplat asta, si alte lucruri se modifica. Intentionat nu folosesc cuvantul « contrapartida », sau « compensatie ». Pentru ca ar fi ridicol si penibil sa afirme cineva ca poate exista vreo compensatie in universul asta mare, care sa ma aline in aceasta durere, sau care sa ma faca sa ma simt mai bine. Cu durerea asta mare, eu singura trebuie sa lupt. Eu singura trebuie sa ma descurc. Sau sa se rezolve, in vreun fel, nici nu indraznesc sa intrevad in ce fel. Nu exista compensatie posibila, si m-as infuria daca cineva din jurul meu ar crede ca poate exista, pentru ceea ce simt. E ca si cand nu mi-ar lua simtamintele si sinceritatea in serios… Iar eu nu glumesc, nici cu sentimentele, nici cu sinceritatea. Dar da, si altceva s-a miscat. Ca pentru a-mi usura pasii spre mai departe, spre rezolvare, spre dezlegare, spre liman, alte rotite se misca. Nu, nu e o contrabalansare. Nu, nu ma doare mai putin. Nu, n-are nici o relevanta, nu schimba nimic in ceea ce gandesc cu mintea despre acea situatie si in ceea ce simt cu ardoare. Dar pentru ca universul meu a fost bulversat, pentru ca sunt ranita, altceva, in alta parte, se misca… Sau macar imi da iluzia ca se misca. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ceva e innodat, ceva ce trage inapoi, ceva ce trebuie desfacut, rupt, taiat. Ca un nod gordian; dar unde e sabia ca sa-l pot reteza? Durerile prezente sunt mult mai teribile si crude decat durerile trecute. E ca un sfarsit de lume. Chiar daca avem constiinta ca am depasit in viata dureri mai mari, faptul ca durerile prezente ne ard acum face ridicola comparatia cu durerile stinse. Suntem extrem de subiectivi in durere, si nu-s sigura ca avem aceeasi putere de a judeca la fel fericirile. De cateva zile, poate chiar saptamani, simt un blocaj. La inceput am catalogat acest sentiment drept o simpla perioada de off, de inchidere in mine insami, cum mai traversez cateodata. Am asteptat, cuminte si rabdatoare, inseninarea. Ea nu mai vine. Cel mai rau este ca realizez ca am depasit dureri mai mari, ca am supravietuit unor probe mult mai serioase, mai zguduitoare, mai grave, mai puternice. Si totusi, acum ma doare ca si cand e prima durere din viata mea. Ma doare ca o sfasiere, ca o rupere, ca si cand pana acum nici nu am stiut ce inseamna raul. Ma dau doi pasi inapoi (caci intotdeauna imi pastrez structura logica si o doza de pragmatism amestecata cu umorul nelipsit- si-n negrul hau stiu sa fac haz de necaz), si ma uit cu atentie, ma studiez din exterior. Sunt tot eu, cum ma stiu, puternica, solida, nesupusa. Sunt eu, cea calita, trecuta prin foc si para. Sunt tot eu, peste o mie de vieti. Am depasit lucruri teribile, si le stiu. Ma mai lupt si acum cu lucruri dificile, si le stiu si pe acestea. Iar acum, durerea ar trebui sa fie direct proportionala cu… Si totusi, nu e.  Ma doare de parca sunt un nou nascut si e prima mea durere. Ma doare, de parca nu am mai infruntat niciodata asta. Ma doare si parca nu mai stiu sa respir. Ma deruteaza asta. Spiritul meu logic e luat prin surprindere, contrazis, luat in raspar. Nimic din certitudinile mele nu se mai verifica. Stiam ca ma regenerez in iubire, am constatat asta demult. De aceea ma investesc total, de aceea sunt ca neinceputa, de aceea imi dau sufletul pe tava. Pentru ca nu raman atarnata in iubirile trecute, si pentru ca ma regenerez complet. E ca si cand contorul e la zero. Si incep atunci sa traiesc. Acum stiu ca asa voi fi pana la sfarsitul vietii, si ca iubesc atat de intens de parca e prima, singura si ultima oara. Dar acum abia descopar ca ma regenerez pana si in durere. Pana si in capacitatea de a suferi. Ca si cand restul durerilor, prin faptul ca s-au dus, prin faptul ca le-am depasit, ca am incheiat socotelile cu ele, ar fi disparut complet de pe fata pamantului. Ca si cand n-ar fi existat niciodata. Ca si cand durerea asta e prima, imensa, sfasietoare. Unica. In plus, « legenda » spune ca din durere se nasc marile creatii. Chiar am un prieten bun, suflet de artist, care se mentine…

Draga Mos Craciun, hm… asa se incepe, presupun, o scrisoare care ti se adreseaza, dar eu ma si inhib dupa aceste trei cuvinte, parca nu se cuvine sa fiu atat de intima cu tine, care se spune ca ai o asemenea putere. Stii, eu sunt respectuoasa, de fapt pierd timpul aiurea explicandu-ti cum sunt eu. Ma stii, asa cum ne stii pe toti, pe fiecare dintre noi, oamenii. Sunt emotionata, pentru ca e prima data in viata cand iti scriu. Nu ti-am scris in copilarie, si nu pentru ca nu credeam ca existi, dar pentru ca nu ma incuraja nimeni sa fac asta. E prima data si ma trec fiorii, e intr-un fel o dezvirginare, o dezvaluire, un miracol. Stiu, copil fiind, nu as fi resimtit-o asa. As fi fost prea concentrata pe camionul rosu pe care mi l-as fi putut dori (generic vorbind camion rosu), si prea frageda ca sa pot gandi restul. Chiar si acum, eu stiu ca tu stii ce ne dorim, fiecare dintre noi, fara banala scrisoare uzuala, lista respectiva. O scriu mai mult pentru prietenii mei si pentru cei din jur, care vor sa stie ce-mi doresc. Si totusi, sunt emotionata scriindu-ti. Intre timp, am scris tone de lucruri : lucrari la scoala, teme, extemporale, teze, am scris lucrari la facultate, memoriul de diploma, am scris articole in presa cu duiumul, si, nu in ultimul rand, ba chiar dimpotriva, am scris scrisori celor dragi din jur, si… am scris scrisori de dragoste. In acestea am pus sufletul meu intreg si inca ceva pe deasupra, fiecare din ele m-a secatuit si istovit, m-a redus la tacere, pentru a renaste din cenusa propriilor-mi chinuri, propriilor-mi senzatii, prin miracolul puterii sentimentelor, dincolo de puntea lacrimilor. Poate de asta sunt si atat de emotionata acum : de obicei, ii scrii lui Mos Craciun cu mult inainte de a scrie scrisori de dragoste. Ei bine, eu am facut (ca de obicei! stiu, sunt ciudata!), invers. Si iata de ce scrisoarea aceasta atarna mai greu, are o incarcatura si mai puternica. Dincolo de speranta implicita pe care o pui intr-o asemenea misiva, ea contine, de data aceasta, multa dragoste, multa incredere, multa rabdare.  Da, rabdare, (desi nu excelez neaparat la acest capitol, dar pe cuvantul meu ca ma tratez!) pentru ca eu nu vreau ca ceea ce-ti cer sa vina imediat. Sunt constienta ca e imposibil. Stiu acum ca nu ma pot trezi maine dimineata, sau poimaine, sau zilele astea, si sa culeg de sub brad, sau din jur, ceea ce-mi doresc. Deci am rabdare, si am incredere. Nu bat din picior, ca un copil rasfatat, care vrea cu tot dinadinsul sa-si culeaga cadoul de sub brad, sa-l pipaie. Sa intru in subiect, draga Mos Craciun. Pana acum am scris cum ma simt, am zugravit personajul si contextul. Teoretic ii scriem lui Mos Craciun ca sa cerem ce vrem. Repet, eu stiu ca tu stii déjà ce vreau, pentru ca tu esti patrunzator si stii ce ne dorim fiecare. Dar rastignesc…

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei… La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist. Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna. Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune. Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu. Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun. Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii. Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o…