colegi

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei… La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist. Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna. Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune. Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu. Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun. Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii. Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o…

L-am iubit pentru ca sudul Frantei e paradisul. L-am iubit, asa cum iubesti locul in care scrii si concepi texte, hranesti cu actualitate oamenii, si in care stai pana iese ziarul din tipar, si pipai cerneala inca neuscata, si inspiri mirosul acela, si traiesti trepidant, si, si, si. L-am iubit ca pe locul care e mereu acelasi si totusi care iti ofera atatea schimbari incat pana si tu, eterna grabita, nu ai timp sa te plictisesti, si nici macar sa vezi ca trece timpul. L-am iubit ca pe un loc unde simti fiorii: de adrenalina ca ai scris o stire si ziarul concurent nu o are, de emotie ca ai reusit si azi,de bucurie ca ai facut-o bine, insa si de teama…. de teama ca trebuie sa mergi la un accident cu 5 persoane carbonizate si sa te apropii de ele, sa vezi, sa intrebi, sa scrii. L-am iubit, asa cum iubesti locul in care iti gasesti rostul, in care colegii francezi te intreaba pe tine, romanca, cum se ortografiaza un cuvant in limba lor materna, in care colegii iti devin prieteni, in  care suspini alaturi de ei, faci nebunii alaturi de ei, te apuci de fumat la 25 de ani desi asta nu te atrasese niciodata, doar pentru ca 80% din ei fumeaza, si decat sa te afume ei, consideri ca esti destul de mare sa o faci si singura. L-am iubit ca pe locul unde te simti responsabil de ce spui, in care simti prin toti porii ca esti a patra putere in stat (de-adevaratelea), in care esti chien de garde de la democratie, in care ai constiinta, intr-o tara in care a fi jurnalist e o profesie la fel de respectata ca doctor sau avocat. L-am iubit ca pe locul unde intri atat de cuminte si sfioasa, insa hotarata si cu principii, asa incat ii repezi foarte ferm de cate ori spun vreun banc legat de sex (ca 101% dintre bancurile frantuzesti), si din care ajungi tu sa smulgi hohote de ras cu glumele fara perdea pe care le inventezi, cativa ani mai tarziu. {iar teribilul farmec este ca ti se reaminteste « mai stii cum te uitai pe sub ochelarii tai mici la noi si ne faceai observatie <Je n’aime pas ce genre d’humour>?’} L-am iubit, asa cum iubesti locul in care sarbatoresti cu redactorul sef alegerea lui Chirac, ca presedinte, dupa 14 ani de Mitterrand, in care numeri voturile in seri electorale, in care te simti vizat de orice se intampla pana la 1 dimineata (trebuie sa schimbi paginile- suni la politie, la pompieri cand esti de garda, pleci rapid pe teren, chiar si la 2 dimineata). L-am iubit cu pasiune, asa cum iubesti locul din care vii acasa la 11, sau 12 seara, sau 1 dimineata, numai pentru a face rapid un dus, si pleci sa faci « bain de minuit » in Mediterana, baia traditionala de miezul noptii in apa neagra, intunecata, calda, primitoare, nebuneasca, cu acei colegi, sau sa mananci pe plaja. la o terasa, sau la casa unora din ei, pied dans…