neologisme

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste. Am locuit 10 ani in Franta, si fara un « accident al vietii », nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct. Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza. Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva « te iubesc » in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau « in ce regiune m-am nascut », si nu « in ce tara m-am nascut »….. Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate,…

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei… La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist. Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna. Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune. Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu. Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun. Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii. Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o…