limba

De cand ma stiu, am fost foarte independenta. La 18 ani am plecat sa-mi fac studiile in Franta, singura, fara nimeni din familie sau vreun prieten. Direct din casa de la mama, unde am fost rasfatata mereu. A fost excelent, am adorat orasul, oamenii, studiile, totul. Am cunoscut natii diferite, am avut prieteni portughezi, mauritanieni, libanezi, senegalezi, si bineinteles, majoritar francezi 🙂 Insa inca imi amintesc de uimirea vecina cu sperietura a unei femei de 38 de ani, cand eu aveam 18, frantuzoaica din Bordeaux, care ma intreba cum ma descurc eu cand merg la Paris, singura la varsta mea? La 26 de ani am plecat singura la New York, trei saptamani. Colegii mei de la ziarul francez la care lucram atunci erau foarte speriati, ei nu fusesera singuri nici pana la Paris, (noi eram in sudul Frantei, nu le-ar fi trecut prin cap sa traverseze oceanul si sa calatoreasca singuri.) Eu muream de ras de mirarile lor si le spuneam, zambind angelic, invariabil: « Uitati ca eu sunt nascuta la 3000 km si traiesc singura aici, deci…. ce mi-e aici, ce mi-e la NYC. » Si a fost extraordinara calatoria, evident. La 27 de ani am venit singura in Romania, cu masina (conducand 3.000 km). Si m-am bucurat de drum. De fapt, ador sa conduc 😉 Nici nu mai enumar calatoriile facute prin Romania, mii si mii de km singura. Nu vreau prin asta sa spun ca am facut vreo fapta de vitejie, nu contin frazele astea nicio nuanta de lauda, le-am dorit cat se poate de neutre. Vreau doar sa explic despre a calatori singur, ce minunat poate fi. Cum simti toate gusturile, mirosurile, cum vezi orasele, nefiind absolut deloc perturbat sau preocupat de altceva. Ma simt bine cu mine insami si, evident, luand in calcul imponderabilele, nu ma arunc chiar cu capul in gol, insa nu mi-e deloc teama sa calatoresc singura. Si nu numai teama, ci nimic. N-am strangeri de inima. Ma simt bine, iar singur poti respira mai bine orasul, locurile in care esti. Iti poti face programul exact cum vrei, mananci la ce ora doresti, ce doresti, te culci tarziu sau devreme, te duci unde vrei, cum vrei, stai cat doresti, scurtezi, prelungesti sejurul… Calatoria cu un tovaras nepotrivit de calatorie poate deveni un cosmar. Si nu cred ca cineva vrea sa-si transforme vacanta in cosmar. Poti sa dai peste oameni total diferiti de tine, inchisi, care nu comunica cu exteriorul (respectiv cu tara in care esti si locuitorii ei). Poti da peste cineva care iti atarna ca o piatra de moara de picior si care iti strica bucuria momentelor. Fara sa realizeze, chiar, fara intentie, doar pentru ca suntem, noi oamenii, foarte foarte diferiti intre noi. Ritmuri diferite, abordari diferite, deschideri diferite de spirit. Sunt flexibila si fac concesii, insa sunt unele lucruri care sunt prea de tot, care ma scot din minti, si peste care nu prea pot sa trec, cum ar fi incapatanarea de a crede ca oricine trebuie sa vorbeasca romana si sa te…

Ce inseamna sa fii român? Din punctul meu de vedere, sunt româncă pentru ca asa m-am nascut, si asa voi muri, indiferent de nationalitatile pe care le am sau le voi avea, indiferent de tarile in care am trait, traiesc sau voi trai. Este ceva ce nu poate schimba nimeni, pentru ca asa m-am nascut, asa mor. Pe parcursul tuturor acestor ani, indiferent unde traiesc, pe cine iubesc, in ce limba ii declar, faptul ca m-am nascut romanca nu se poate modifica. E un dat. Ce inseamna sa fii bun român? Atributul bun, pentru mine, este mai degraba legat de calitatea umana, de civism, de respect, asa cum am tot spus-o si o voi mai spune. Un bun român, daca are simt civic, daca isi respecta compatriotii, daca e uman, ar putea, insa, fi si un bun filipinez, un bun ucrainean, si un bun belgian, si un bun… Ce inseamna a fi român? A vorbi limba română? Simt la fel, indiferent ce limba vorbesc. Gandesc la fel, indiferent in ce limba o spun. Am aceleasi principii, dincolo de foneme. Limba este o unealta, nu o chestie definitorie, de structura. Este o unealta de exprimare a gandurilor, senzatiilor, dorintelor. Este o unealta de comunicare. Sa ne gandim la cei nascuti langa granita. La un metru esti român si dincolo de frontiera esti bulgar? La un metru esti român si dincolo esti sârb? La un metru esti francez si dincolo esti spaniol? Cred ca diferentele sunt mai mult pe bazine geografice decat pe linii trasate. Acum, m-am gandit si la dorul de tara. Am stat 10 ani pe alte meleaguri. Fara români, caci n-am inteles de ce i-as cauta cu dinadinsul. Parerea mea este ca daca iti doresti sa traiesti cu români, e gresit sa traiesti in SUA, Germania, Franta, Italia, etc. Daca vrei sa traiesti cu români, te duci frumos in România. Cu alte cuvinte sunt impotriva comunitatilor inchise, din tari straine. Acestea sunt si piedici in integrare (acesta este alt subiect, de tratat separat).  Bun, deci dorul de tara. Mi-era dor de tara? Ce inseamna dor de tara?  Mi-a fost dor de mama, de parinti, de rude. Mi-a fost dor de prieteni. Dar am venit des, de 42 de ori in primii 7 ani. Apoi, n-am mai numarat 🙂 Despre dor, in continuare. Nu mi-a fost dor de anumite locuri. Dar si daca mi-ar fi fost dor, dorul ti-l ostoiesti revazandu-le. Asisderea, si alte tari au peisaje magnifice, munti cu creste semete, mari involburate, nisip curat si fierbinte care iti asteapta trupul… Sa-mi fie dor? Dor de cerul albastru? De vazduh? Cer albastru este peste tot… Soarele iti mangaie oriunde pielea aramie si parul balai… Am vorbit cu cineva, odata, care traieste perioade lungi in alte tari, si care-mi spunea ca oriunde merge, are un drapel in valiza, si si-l pune deasupra patului, oriunde ar dormi. Eu asta nu prea inteleg. Nu stiu, poate nu simt la fel, poate nu-s bun român, de fapt. Desi, cu scuzele de rigoare, nu…

Stiu ca nu-i frumos sa razi de oamenii care fac un efort sa vorbeasca o limba straina ca sa se inteleaga cu tine, da’ bulgaroaica e prea comica. Asta numesc francezii « parler comme une vache espagnole »: « Hello, the hotel’s name is / / xxxxx / / have inernet connection in rooms only gives access code:) soryy we offered you food but you want to eat where the local in Sveti Vlas, what nationality you are,? thank« . {nota: acesta este, mot a mot, ultimul email primit de la ea, in aceasta seara} Nu cred ca o sa ne intelegem, si nici macar nu-mi pare rau. Acum recurge, probabil, in scris, la Google Translate, in vorbire, o sa taca. O sa fie o vacanta odihnitoare. Cele mai odihnitoare vacante sunt cele in care NU VORBESC si NU FAC EFORTURI sa inteleg ce vorbesc cei din jur. Practic, 7 zile nu voi vorbi si nu ma voi simti tinta nimanui de discutie. Abia astept. Am sa citesc, am sa stau la soare, am sa fac baie, am sa dorm, am sa scriu, am sa visez. Am sa citesc, am sa stau la soare…. 🙂 si tot asa, pe repeat 🙂 Am nevoie de asta, urmeaza un an greu. Crunt. Nu mi-e frica, doar sunt constienta de ce ma asteapta… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei… La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist. Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna. Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune. Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu. Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun. Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii. Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o…