Moi

Am inceput aceasta zi, in care se implineste a sasea saptamana de la sfasiere, am inceput-o si am trait-o, intr-un mod … aproape anesteziat. In primul rand ca si-au facut aparitia niste neplaceri ale imediatului cotidian. In al doilea rand, ca acum cand scriu, sunt dupa 38 de ore de nesomn. E luni seara si sunt treaza de duminica de la pranz. Noaptea de duminica spre luni a fost noapte alba. Iar ziua de azi a fost plina de alergaturi. Acum sunt in picioare de 38 de ore. Poate ca asa a fost si intentia subconstienta. De a ma aduce in aceasta stare, anesteziata, cum spuneam, pentru a diminua ceea ce simt. Sa fiu in felul acesta, la capatul resurselor fizice, pentru a-mi micsora resursele de a suferi. Dar a fost neconstientizat, involuntar. Nu o alegere gandita, cantarita, voita. Ironia sortii face ca aseara am fost in una din zonele sensibile ale geografiei personale. Viata, cateodata, ne face glume din acestea… glume? Si poate tot ironia intamplarilor si a lucrurilor face ca ieri am ales din dulap tocmai acea pereche de pantaloni maron pe care ii purtam pe 17 decembrie. Nu i-am mai purtat de atunci. Nu ii evitasem, nu in mod voluntar. Dar am atat de multe haine, si-n plus am stat atat de mult inauntru iarna asta, incat… Pur si simplu, mainile mele nu s-au indreptat spre acel obiect vestimentar in tot timpul asta. Iar aseara, nu stiu cum, m-am trezit imbracata in ei… si culmea! Am stat toata noaptea in acelasi cartier… Dulapul meu contine toate senzatiile, toate trairile. Scriam acum cateva luni: « Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta. » Si uite asa, n-am ales pantalonii maron toate lunile astea. Nu i-am evitat in mod constient, spre deosebire de itinerarii, pe care le ocoleam voluntar. Dar, cum nimic nu e intamplator in viata, m-am trezit aseara imbracata cu acei pantaloni. Acestea sunt lucruri exterioare. Intesate de sens, dar exterioare. In interior, sunt chircita. Iar faptul ca n-am dormit de 38 de ore ma face sa prefer descrierea lucrurilor exterioare. Numar in continuare minutele, orele, zilele. Mi-as dori sa nu mai numar. Mi-as dori sa nu fi avut punctul de plecare de la care numar… Mi-as dori sa ma trezesc. Asa anesteziata cum sunt, mi se pare ca dorm. Si ca sunt intr-un cosmar. Din care pot sa ies, daca deschid ochii. Un cosmar, care ma arde, ma doare, ma pustieste. Numar, si mi-as dori sa nu fi avut de ce sa numar. Cineva m-a intrebat acum 2 saptamani, cand se implineau patru: « Dar ce s-a intamplat acum 4 saptamani? Te-ai lasat de fumat? » Cat de superficiala privire! Superficiala in sensul de suprafata, de privire care ramane doar pe exteriorul lucrurilor si nu patrunde deloc sensul lor. Eh, m-am lasat de fumat de niste ani, si tocmai, m-am reapucat acum sase saptamani…Ma voi lasa iar. M-am lasat deja, de…

El este omul cu care am vorbit mai multe carti. Am vorbit mult, minute intense, ore condensate. Zile intregi si bucati de noapte. Insiruiri de argumente, cuvinte, expresii, explicatii, intrebari, pledoarii, jocuri, probleme, rezolvari, ipoteze, concluzii. Si iar: interogari, reactii, emotii, enunturi, contradictii, renuntari. Intr-o zi, dorind sa recitesc ceva, am copiat discutia intr-un document. Avea 40 de pagini. Doar o discutie, dintr-o singura zi. Atunci am inteles ca el este omul cu care am vorbit mai multe carti. Pana acum, exista conceptul de om orchestra. Eu am definit discutiile bibilioteca. Fiecare carte avea un alt subiect. Era din alt domeniu. Si cu fiecare pagina, fiecare capitol, fiecare carte, viziunea mea asupra lumii, asupra vietii, se modifica, se imbunatatea. Acum, biblioteca a ars, ca cea din Alexandria. Iar motivul pentru care a ars e incert, ca in cazul Alexandriei. Sau poate n-a ars. Dar imi e inaccesibila. Si-atunci, poate ca ar fi chiar mai bine sa fi ars. Insa, in mintea mea, cartile au ramas. In sufletul meu, emotiile sunt. De nesters. De neinlaturat. Cuvintele, argumentele, discutiile, mirarile, exclamatiile, aprobarile. Silaba cu silaba. Reconstitui, reconstruiesc, rememorez. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu-mi place sa mint. Minciuna imi creaza un disconfort psihic atat de mare, incat ma streseaza numai gandul. Nu, nu afirm ca nu am mintit niciodata in viata. Am facut-o, si probabil o voi mai face. Sunt momente cand, orice ai dori, si oricare ti-ar fi parerile profunde, nu ai de ales. Insa ceea ce pot afirma din toate puterile este ca de cate ori am putut, am evitat sa mint. Chiar si atunci cand minciunile sunt folosite ca atenuare sociala a realitatii, pentru intretinerea relatiilor, sau cine stie ce alte scopuri social admise… Nu mint, pentru ca nu consider ca pot trai cu gandul ca am facut-o. Cel mai recent exemplu, concret, practic. Saptamana trecuta a fost sedinta de partid. (partidul meu francez 🙂 ) Desi nu am facut nimic special in acea seara, nu m-am dus. Pur si simplu, am uitat. Spre rusinea mea, am uitat. Dar in vartejul ultimelor saptamani, in durerea care ma copleseste, mi-e greu sa mentin busola, mi-e greu sa-mi amintesc toate lucrurile. A doua zi a trebuit sa vorbesc cu presedintele, pentru cu totul altceva. Mi-a spus « N-ai venit aseara! ». Reactia majoritatii, intr-o asemenea situatie, pariez, ar fi fost « Ah, nu am putut, am avut o sedinta care s-a prelungit » (sau variante la asta, « indulcind » lucrurile). Eu, in ciuda faptului ca poate asta e prost vazut, am spus simplu: « Ah, iarta-ma. Am uitat cu desavarsire. Mi-e ciuda pe mine insami, dar am uitat complet. Si nici macar nu am facut nimic special aseara« . Raspunsul lui a fost « Hai, lasa, e ok, nu-i nimic, oricum tu vii intotdeauna, la toate sedintele » (teoretic, a uita o sedinta de partid, denota dezinteres. Ei bine, el nu m-a banuit de dezinteres, caci ma stie si ma vede implicata in toate actiunile lor… imi vede suflul, pasiunea, felul in care pun problema. Dar chiar daca riscam sa par cel putin aiurita, daca nu chiar nepasatoare, am preferat sa spun adevarul, spontan, decat sa rostesc o minciuna sociala. Nu pot si nu vreau sa mint. Ma apasa minciuna. Ma roade. Ma macina. Ma innegreste. Imi place adevarul. Vreau sa spun adevarul pe cat de mult se poate. Intotdeauna cand se poate. Stiu, pe copii, parintii ii invata (teoretic) sa nu minta. Ca le creste nasul, ca lui Pinocchio. Insa cati parinti, dincolo de a recita aceasta lectie, o si aplica? Da, pe principiul « fa ce zice popa, nu ce face popa », ei isi permit alte actiuni. Ca si cand copiii ar fi orbi. Cunosc drame in familii unde copilului i s-a zdruncinat sistemul de valori atunci cand a descoperit ca tocmai tata, cel care il invata sa nu minta, ii mintea de ani intregi… si nu asa, o minciunica mica, ci una mare, sub forma de alt copil, in alta familie… Am spus adevarul chiar in cazuri in care lumea nu o face. Cazuri mai importante decat cel tocmai povestit… (cu sedinta de partid) Toate cuplurile isi promit la inceput « ne vom spune intotdeauna totul ». Cati o fac cu adevarat pe termen lung? Foarte putini….

Sunt nascuta, crescuta aici, in Bucuresti. Am obiceiul sa spun ca sunt copil de asfalt, pentru ca nu am fost in copilarie in vacante la tara. Adica am fost doar intr-o copilarie mult prea frageda, din care nu am amintiri. In fine, nu copilaria si amintirile sunt subiectul despre care vreau sa scriu aici. Am avut bunici pe care i-am iubit mult. Am o mama de o noblete sufleteasca rara. De fapt, e nobila in tot. Am o mama extraordinara. O femeie si feminina, si puternica. O femeie eleganta si fizic si mai ales eleganta moral. O femeie care a reusit profesional, si care a fost si mama exemplara. Care gatea si se ocupa de casa, desi cariera sa a fost (si este) impresionanta. Mi-a fost model, cand am crescut. Mi-a starnit admiratia de cand am mijit ochii. O admir si acum. M-a indrumat intr-un fel minunat, m-a ghidat. Nu stiu cum a facut, dar a procedat extraordinar. A avut o metoda incredibila de educatie. Nu mi-a interzis niciodata nimic. Nu am avut, practic, interdictii, pe parcursul copilariei si adolescentei. Tocmai pentru ca nu am avut interdictii, tocmai de aceea nu am fost tentata sa fac cine stie ce prostioare sau prostii. N-am fumat, n-am baut. Nici macar n-am avut prieten 🙂 Vroiam doar sa invat. De altfel, am luat premiul 1 pana in clasa a 12a. (aici era sa fac o gluma proasta, din seria « si la ce mi-a folosit!:D ») Si asta pentru ca nu mi-a spus niciodata, dar niciodata: « Invata! Fa-ti lectiile! » Eram extrem de cuminte, si asta pentru ca nu mi se interzicea in mod clar nimic. Insa a stiut, habar nu am prin ce metoda, sa-mi sadeasca in mine valori puternice (corectitudine, onestitate, loialitate, ura fata de minciuna si lasitate, constiinciozitate… si altele). Si a stiut si sa ma faca sa inteleg care sunt lucrurile rele. Tot nu stiu prin ce metoda, caci in orice caz, nu prin interdictii rostite. Imi acorda devreme multa incredere. Si ma simteam mandra de asta, si nu i-o inselam. Eram asa, cumva, responsabila de increderea pe care mi-o acorda. Imi acorda si multa libertate. La 13-14 ani ieseam la petreceri cu colegii mei, si ramaneam pana la 1-2 dimineata, ceea ce la varsta noastra si la vremurile de atunci era foarte mult. Toate colegele ma invidiau pentru mama. Pentru intelegerea ei. Pentru felul in care se comporta cu mine. Pentru tineretea si eleganta ei, pentru libertatea pe care mi-o acorda. De altfel, mult timp dupa copilarie, acum, ca adult, o fosta colega de-a mea din scoala generala, pe care am continuat sa o vad pana la bacalaureat, imi spunea ca pe mama o vedea ca pe o doamna din inalta aristocratie, ca purta acea noblete in priviri, in atitudine si in comportament, ramanand in acelasi timp calda si feminina. Mama mi-a cultivat si dragostea pentru diferenta. Si dorinta de a ma distinge printre ceilalti. De a fi intr-un anume fel. Si de a nu fi ca ceilalti. Si placerea de a fi cocheta si ingrijita mereu. Mama, desi era o femeie ocupata,…