Moi

Locurile se impregneaza de sentimentele pe care le traim, atat de puternic incat nici un loc nu mai seamna cu celalalt, si nici cu cel care era inainte de a trai lucrurile respective. In componenta perceptiei personale asupra locului prin care trecem intra o doza mare de subiectivism. Iata de ce fiecare dintre noi are geografia proprie a orasului in care traieste, sau a oraselor prin care a trecut. Geografie care include bataile de inima, silabele, strangerile de stomac, izvorarile de bucurie, lacrimile, tradarile, geloziile, deceptiile, imbratisarile, saruturile, mangaierile pe care le schimbam cu cei importanti din viata noastra. Cuvintele si simtirile se impregneaza in pietre si cladiri, marca indelebila si personala asupra lucrurilor. Nu mai pot vedea niciodata cu aceiasi ochi parcarea aceea mica din oraselul francez in care ne-am intalnit luni intregi, aproape ani, pentru a lasa una din masini si a pleca cu una singura, fie a lui fie a mea, cel mai adesea a lui… Doua Xantii cuminti, asemanatoare. Doar ca a mea culoarea « sable d’ete », a lui verde englezesc. Nu mai pot privi niciodata cu aceiasi ochi ca inainte portiunea de autostrada pe care zilnic conduceam nebuneste (190 km la ora…) ca sa ajung sa ii pun trandafiri pe parbriz. Cazinoul din Bandol nu mai e, astfel, nici el, un simplu cazino. E locul in care ma aflam in 1997, atunci cand am avut declicul… Acel declic. Restaurantul grecesc, cu proprietareasa care ma iubea ca o mama. Clubul de dupa, tot in Bandol. Si plajele, golfurile goale de sambata dimineata, cand ieseam impreuna sa facem cativa pasi pe nisip, ascultand valurile. Nu cred ca as putea revedea ca inainte strazile din Manhattan si metroul pe care il luam in fiecare dimineata, alaturi de el… Holul si biroul in care privirile ni s-au ciocnit prima data au fost impregnate pe vecie de mirajul din privirea schimbata si de uluiala din ochii lui. Strazile pe care treceam tinandu-ne de mana, atunci cand m-a tras violent inspre el, caci din neatentie, era sa dea o masina peste mine. Si nici macar nu mi-ar fi parut rau sa mor atunci. Eram fericita. Nici padurile din jurul New York-ului, si nici plajele, pe care mergeam in week-end. Si nici aeroportul, pe care il urasc, egal cu lacrimile acelea neostoite, din cei patru ochi. Nu cred ca pot disocia cladirile de lucrurile pe care le simteam in perioada aceea. Nu mai pot vedea niciodata ca inainte o anumita intersectie, atat de cunoscuta, in Bucuresti de aceasta data, niste ani mai tarziu, in care in diminetile infrigurate, ne dadeam intalnire pentru a pleca mai departe, inspre inceputul zilei, impreuna. Nici stradutele pe care oprea masina ca sa ma sarute, sa ma ia in brate, intr-o ultima imbratisare, febrila, ca de sfarsit de lume, ca de « dupa noi, potopul« , in gand cu numaratoarea inversa spre condamnare, spre iremediabila despartire, despre care nu indrazneam sa vorbim, dar pe care o simteam, amenintatoare, ca pe o moarte. Nu voi mai putea privi niciodata la fel o anumita cladire dintr-o intersectie mare, a unui cartier bucurestean, (in care nu prea aveam ce sa caut in acel…

De multi ani am constientizat ca nu am amintiri din copilarie. Amintirile mele incep tarziu, si sunt confuze. Amintirile mele incep cred ca pe la varsta de 11-12 ani, si nu regasesc printre amintiri chiar si lucruri importante intamplate in acea perioada. Sau sunt ceea ce eu numesc « amintiri inventate« . Adica amintiri pe care incerc sa mi le imaginez, sa mi le construiesc, plecand de la povestirile celor din familie, sau ale apropiatilor mei. Nu-mi amintesc nici cutremurul din 1977, nici cand casa noastra era sa arda si au venit pompierii. Desi presupun ca erau imprejurari dramatice, agitatie, zgomot… Stiu, de pilda, ca bunicul meu a murit pe 1 mai 1981. Ar fi trebuit sa am amintiri cu acea zi. Traiam in aceeasi casa, cea mare si frumoasa, cu trandafir si dud in curte, demolata ulterior de dementul acela care ne conducea. Ar fi trebuit sa-mi amintesc socul disparitiei bunicului, salvarea care nu venea, plansetele, forfota, pregatirile de inmormantare. Nu mi le amintesc, doar mi le inchipui. Si-mi inchipui si durerea si socul meu, pentru ca pe bunicul meu, Moşu, cum ii spuneam eu, l-am iubit enorm. Inteleg ca ma lasa sa scriu pe peretele din camera bunicilor cu creioanele, sa desenez, ca ma rasfata… E trist ca nu-mi amintesc, dar mi s-au povestit toate astea, si acum, le stiu. Nu-mi amintesc nici macar cand au ras de pe fata pamantului casa parinteasca si scoala, in vara dintre clasa a saptea si clasa a opta. Desi atunci aveam deja 12-13 ani. Mi-au detonat si geografia copilariei… Dar hai sa vorbesc de momente fericite… Prima zi de scoala. Nu mi-o amintesc. Nici pe cea din clasa 1, nici pe urmatoarele. Sfarsiturile de an. Nu mi le amintesc. Desi luam premiul 1 intotdeauna, pana in clasa a 12a. Olimpiadele, diplomele. Nu mi le amintesc. Calatoriile la mare cu mama, in fiecare vara. Nu… Taberele. Nu mi le amintesc. Amintirile mele sunt rare, putine, tarzii. Mult timp am crezut ca nimeni nu are amintiri din copilaria frageda, dar am intrebat in jur, si exista multi oameni care au amintiri de la 2-3 ani. Ciudat. Eu traiesc cu povara unor non-amintiri. Desi am o memorie de elefant, si retin cateodata detalii nesemnificative. Pot sa-mi amintesc, de pilda, cu precizie, in ce rochie eram imbracata acum 15 ani la o anumita intalnire cu un anumit om, important in viata mea…. Imi amintesc inflexiuni de voci, imi amintesc turnuri de fraze de acum 20 de ani. Si totusi, in ciuda acestei memorii, amintirile din copilarie au disparut. Am rare flash-uri: cainele pe care l-am iubit atat, si el pe mine, intr-atat incat a fugit pe sub gard ca sa se tina dupa mine care plecam la scoala, si s-a suit si-n tramvai cu mine, vecina mea, foarte batrana, cultivata si aproape oarba, care-mi povestea cum rechizitionasera nemtii fabrica tatalui ei si toate clopotele de la biserici, vecina care continua sa citeasca multe carti in germana si franceza, desi era nevoita sa foloseasca lupa, imi amintesc momentele cand faceam plaja pe…

Postarea asta, (din link) scrisa acum cateva zile, era in primul rand despre mine. Nu despre altcineva, nu despre altceva… Cert, reflectia era pornita din constatari  exterioare; dar argumentarea, proprie, avea ca subiect fericirea, perceptia celor din jur asupra fericirii celorlalti, asupra vietii lor. Era despre mine, in fond. Despre mine, si imaginea pe care o percep ceilalti. Despre cat de conforma este aceasta imagine cu ceea ce stiu eu despre mine, cu ceea ce sunt. Si de fapt, oare eu sunt cum ma stiu, sau sunt asa cum imi e imaginea? (ha, asta e o intrebare noua, trebuie sa o dezvolt) Despre libertati, despre curajul de a trai, vecin cu inconstienta, despre limitele de libertate pe care ni le acordam noi insine noua, pentru a avea o viata deplina. Despre cat de mult ne permitem sa traim. Si despre cat stim sa ne bucuram pentru prietenii nostri, de fericirea lor, sau sa le permitem libertatea de a fi altfel decat dorim noi sa ni-i imaginam.  Si despre puterea pe care o avem de a-i iubi, desi sunt diferiti de ceea ce credem ca stim despre ei. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am citit povestea Ionukai, si am plans. N-o cunosc pe Ionouka, in real. Ii citesc doar, cand si cand, blogul. Am unele puncte comune cu ea, (dragostea pentru rochii, pantofi) iar in alte privinte suntem foarte diferite. Citind ce a scris cu ocazia aceea, am plans, in ciuda aparentei mele de fata puternica. Bine, sunt si puternica, da’ puterea n-are nimic a face aici. M-a impresionat. (si nu, nu sunt genul sa plang la dulcegarii, iar postarea respectiva e departe de a fi siropoasa). E o poveste trista despre cat valoreaza unii oameni din jur, pe care ii credem alaturi de noi. Si nu, nu vorbesc de faptul ca oamenii ar fi trebuit sa mearga la nunta ei. Dar sa reduci totul la o prozaica poveste de bani, e foarte trist. Si mai e ceva trist: sa nu ai curaj sa vorbesti cu omul, sa fugi de el, sa te prefaci ca ai murit. Oamenii sunt lasi… Dar da, eu stiu asta, am constatat-o, din pacate, de curand, din nou. Fara surprindere. Cu tristete. Hehe, vorba francezului: « Il vaut mieux mourir debout que vivre couche ». (Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti culcat). Dar sa nu deviez de la ce pornisem sa scriu. Mi-am amintit de momentul cand m-am casatorit eu 🙂 … si m-am felicitat retrospectiv pentru deciziile din acel moment. De cand ma stiu, cred cu forta in cuplu (cred demasurat, chiar mai mult decat e permis), si in relatiile dintre doi oameni. Insa nu cred in institutia casatoriei. Nu cred ca aduce ceva. Nu cred ca acea hartie iti confera un plus. Nu cred ca pentru acea hartie stai alaturi de cineva, daca e sa stai. Si nu cred nici ca acea hartie te-ar impiedica sa pleci, daca e sa pleci. Sau cel putin la mine, asa e. Nici nu m-ar lega, daca ar fi sa nu fie alta legatura, nici nu m-ar opri sa plec, daca asta mi-as dori De aceea nu mi-am dorit niciodata sa fiu sotie, asa cum isi doresc fetele. Eu una, mi-am dorit sa iubesc, sa fiu iubita. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Dar asta neavand nici o legatura cu starea civila. Ci cu starea de spirit. Si cu starea sufleteasca, evident. Tot niste stari, da 🙂 La 18 ani, m-am indragostit de Philippe. De fapt, ca sa respectam ordinea istorica, Philippe a avut «coup de foudre» pentru mine (dragoste la prima vedere). Eu, copilita, in clasa a 12a, cu bacalaureatul si admiterea la facultate in cap… nu. Abia apoi m-am indragostit si eu… treptat. Ne-am iubit foarte tare. Intens. Pur si simplu, ne eram suficienti. Petreceam zile intregi inchisi in casa, doar unul cu altul si fericirea noastra. Si nu, nu doar in primele luni… Ci chiar si dupa niste ani. Cum v-am spus, eu nu cred in institutia casatoriei, deci cuplul nostru, asa cum era, ma facea…