Moi

Stiu ca tineti la mine. Mi-ati aratat-o, am simtit-o de cateva ori, de multe ori, cateodata… Stiu ca din grija fata de mine (putinii care stiti situatia), ma intrebati daca mi-a trecut. Nu, nu mi-a trecut. Sunt un pic mai bine, sa zicem. Pentru ca, oricum, in punctul in care eram, nu puteam sa o iau decat in sus. Insa nu, nu mi-a trecut. Cum mi-ar fi putut trece atat de repede? Daca mi-ar fi trecut, inseamna ca n-ar fi existat, ca as fi facut afirmatii hazardate, ca m-as fi aruncat in enunturi gratuite. Va rog, nu mai intrebati daca mi-a trecut. Nu are cum sa-mi treaca atat de repede. Ce am spus eu atunci, ce am gandit si simtit eu, era (este) complet adevarat. Total. Nu am spus nimic gratuit.   Si nu poti sa spui lucruri pe care le simti atat de profund, si nu poti sa simti lucruri din acelea, iar dupa o luna « sa-ti treaca ». Sau ai vorbit aiurea… sau nu stii ce spui, sau nu stii ce inseamna, sau nu esti serios. Nici nu conteaza, oricum, nu e cazul meu (niciunul din acestea). Si el spunea ca spera ca focurile aprinse repede sa se consume la fel de repede. Dar si el se insela. Poate ca nu-i de mirare, nu ma cunoaste prea adanc. Nu-mi stie intensitatea. Nu-mi stie trairile, abisurile, capetele fara capat, de dincolo de capat. Nu-mi stie anii de abstinenta in circumstante sufletesti asemanatoare. Oricum, nu conteaza. Nu din prisma lui.   Concluzia: cu mult drag va rog (desi, repet, stiu ca o faceti din prietenie si din grija fata de mine) nu ma mai intrebati: « Mirandolina, nu ti-a trecut? ». Nu, si va mai dura ceva timp. Cateva luni… cativa ani… habar n-am cat. Am zis: mana mea e intinsa. Si a ramas intinsa. Si e in continuare intinsa. Va mai dura. Va anunt eu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Lumea spune ca e fantastic, ca suntem la fel. Eu imi regasesc, privind aceasta fotografie, intr-adevar, privirile pierdute, acel « sunt aici, dar nu-s cu voi » pe care il respir prin toti porii mei cateodata. De fapt destul de des. Pe care cei din jur il catalogheaza drept plictiseala, sau dezinteres, sau oboseala. Nu. E doar esenta mea. Altcineva l-a catalogat drept « mirare ». Da, mirare e mult mai aproape de adevar, de ceea ce nu incetez sa traiesc. O eterna mirare.  Iata mai jos si niste mirari mult mai actuale. Izbitor, intr-adevar. Acelasi aer (aproape absent), aceeasi privire… Lipsesc fundele, insa 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-am facut blog, pretentios spus ca mi-am facut blog, in mai 2009. Participasem la Campionatul de gatit in aer liber, luasem premiu, eram incantata, si vroiam sa pun undeva online povestea si fotografiile, ca sa le vada prietenii mei.  Mi-am spus Mirandolina, asa cum ma numise un prieten drag, deja de ceva ani. Imi place cum suna, si ma reprezinta. Mirandolina e personajul din piesa Hangita, a lui Goldoni. Nu vroiam blog. Nici nu ma gandeam. Toata lumea isi facea, ori eu nu fac niciodata ce face majoritatea :)) In plus, nu credeam ca voi avea constanta de a scrie in el. Nu ca nu-mi place sa scriu. Ador scrisul, e o alta forma de respiratie. Ei bine, cum necum, acum, cu 9 luni dupa, am 300 de postari 🙂 Si un domeniu nou, acesta pe care cititi acum: mirandolina.ro, facut cadou de Blogway, la aniversarea lor de un an. Acum mai ramane sa mut postarile aici. Nu am gasit inca solutia tehnica. In cel mai rau caz, o voi face manual. Caz in care va dura ceva… 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

In acest moment… – iubesc un baiat, cu cerul si pamantul, pana la capatul capatului si chiar dincolo de acesta, sunt bucuroasa si trista, euforica si apatica, e agonie si extaz, ma arde, ma pustieste, ma inalta; sentiment ce nu se poate. – ma iubeste un alt baiat, de un an jumatate, si vrea sa-mi faca un copil, tot de un an jumate. Nu e nimic intre noi, nu e poveste. El e doar in jur. E printre prieteni.  Eu nu simt acelasi lucru (ca el). Si nici copil nu vreau (de la el). Cateodata ma simt bine ca ma iubeste. Altadata, ma doare asta. E nedrept sa traiasca asta, si ma gandesc cu tristete la ce traieste. – ma iubeste un alt baiat, e departe, vrea sa vina, a marturisit (si asta m-a lovit in moalele capului), ca ma iubeste de 10 ani. Ca ma vedea pura. Ca eram atat de neatinsa incat nici nu putea sa se gandeasca la mine. Ca el bea, fuma hasis si s-a culcat cu atatea fete al caror nume nici macar nu si-l mai aminteste. Iar eu, dincolo de toate astea, eram dragostea lui. Pura. (da, eram excesiv de cuminte… si-n plus, atunci, eram indragostita de Philippe, atat de indragostita incat nici nu vedeam ca pe lume exista si alti barbati. El era singurul pe care-l vedeam, si « orbirea » asta a durat ani de zile) E complicata viata mea. Complicata a fost mereu, mai complicata pare acum. Vreau sa ma iubeasca cel pe care-l iubesc. Sau sa-l iubesc pe cel care ma iubeste. Nu mai vreau in zig-zag, in diagonala, pe linii discontinue. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It