romana

Ipoteza: Se da postarea urmatoare: Minunat. Numai ca acela e liceul meu, un liceu prestigios din Bucuresti.  Unde, pe vremea mea cel putin, se invata, si se invata serios.  Unde am avut diriginte de limba romana la o clasa de mate-fizica, in care eram olimpici la mate, ceea ce nu ne impiedica sa citim si sa judecam (noroc cu dirigu, pentru care era important sa citim si sa ne exprimam despre ce am citit, nu sa tocim papagaliceste niste comentarii scrise de altii si vehiculate- stim toti despre ce comentarii literare vorbim aici). Bun. Am crezut ca nu vad bine de oboseala (e ora 3 dimineata si sunt in spital de 3 zile, cu tot felul de luat sange, analize, nebunii). Ma mai uit o data. Si inca o data. Si inca o data. Nu, asa ceva nu se poate. Desigur, se intelege de la sine (hm, nu este, totusi, asa de sigur ca intelege toata lumea, de la sine),  e o gluma. Dar UN LICEU NU FACE O GLUMA. Un liceu e un liceu, iar contul unui liceu este destinat altui gen de comunicari. Cum ar fi sa faca scoala mea de jurnalism din Franta, pe contul sau de Facebook, glume cu stiri false? In plus, Gheorghe Sincai. Deci am zis bine, Sincai. « Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș – d.2 noiembrie 1816) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene. […] A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie. În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi. » (sursa aici) Deci, repetam impreuna: ABECEDARUL…  A-BE-CE…. Nici macar nu era fizician sau matematician, era filolog. Acum repetam postarea: « Scoala vieti, care o face toti baieti!!!« , la care e atasat un link catre un clip de pe youtube, cu descrierea urmatoare: « NOU! Prima facultate din Romania pentru baetzii si fetele care a picat Bacul! Inscreri moka! Locuri fara numar! » Ce, ma? Nu, deci nu. Nici ca gluma nu poate sa existe in contul unui liceu. Si cu deruta din ziua de azi, in educatie si in general, de unde stii cati o iau de buna? Doar scrie in contul « Colegiului National Gheorghe Sincai », nu? Nu pot sa cred decat ca e o regretabila gafa si ca va disparea aceasta postare de acolo cat mai rapid posibil. Cu regret profund, un fost elev mandru ca a terminat Sincai. ps. Pana sa apuc sa scriu postarea, cineva a comentat, cu o observatie…. Deci o tin pe a lor, dupa reactie 🙁 N-avem noi simtul umorului, sau ceva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei… La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist. Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna. Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune. Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu. Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun. Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii. Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o…