blocaj

N-am obiceiul sa vad bariere. Ma arunc cu capul inainte si daca face poc, inseamna ca a fost zid. N-am obiceiul sa tin cont de bariere. Pentru ca barierele lor nu sunt si barierele mele. Limitele sunt proprii fiecaruia. N-am obiceiul sa pun bariere. Le pun doar in cazuri extreme, cladesc ziduri de aparare. Dar, de obicei, doar o privire rece, sau niste cuvinte glaciale prin politetea lor careia nu-i poti reprosa nimic, sunt suficiente. Acum nu stiu daca le vad, daca tin cont de ele, daca le pun. Dar ele sunt. Nevazute, nesimtite, neintamplate cumva. Si totusi rezistente. Am vrut sa dorm devreme azi. Nu s-a intamplat nici azi. M-a luat tremurul care m-a cuprins de ieri, durerea de cap si tensiunea. Ca de obicei, nu iau nicio pastila, nici nu tin prostii chimice in casa. Nici macar antinevralgic. Am plans aproape din senin. Nici n-am indraznit sa caut cauza. Nu vreau sa scormonesc. Imi curg lacrimile pe obraz, le las sa alunece, le sterg…. N-am vrut sa ma intreb de unde vin, de ce vin. Sa se duca. Traiesc cu suspendare, desi par mai vie decat multi. Sunt vie, vesela, activa. Rad si ii fac sa rada. Numai ca… eu stiu ca sunt lucruri care asteapta sa fac ceva cu ele. Si eu astept lucruri. Si altele ma asteapta pe mine. Le fentez cumva intr-o hiperactivitate… Da, stiu, nu ma pot opri sa gandesc. Desi, uneori, ca sa nu gandesc-gandesc, ma concentrez pe tot felul de analize, de probleme, imi indrept privirile in diverse directii, poate neimportante dar salutare. Balastul gandurilor….. Si, una peste alta, daca-mi amintesc bine, n-am mai plans demult. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am vrut sa scriu ceva, aveam de fapt multe « subiecte ». Ajunsa in fata laptopului, nu pot, sunt blocata. Au fost niste zile stranii. Am evadat ca sa ma pot odihni. Stiu ca vine o toamna intensa si un an complicat. Nu ma sperie, dar vreau sa le abordez odihnita, cu seriozitate, sa ma pot implica pana la capat. Am evadat, deci. M-am dus, crezand ca gasesc liniste. Era relativ liniste, de fapt era mult mai agitat decat ma asteptam si-mi doream. Chiar vroiam ceva foarte retras. N-a fost sa fie anul asta. In fine, una peste alta, in fata mortii, n-am cuvinte. Si dincolo de asta, am stari stranii. Nu sunt buna de nimic. Am crezut aseara ca e ceva temporar, ca daca am sa dorm, va fi bine dimineata. Inca nu e. Nu ma pot concentra la ceea ce am de facut, si stiu exact ce se va intampla: va deveni foarte urgent, din vina mea. Nu pot nici sa scriu. Azi e o zi mai complicata, dar e complicata de cateva zile, daca ma pot exprima asa. Si va mai fi complicata aceasta zi inca mai multe zile dupa. Numai daca n-as avea intiparite in minte cuvinte si lucruri si date! A scrie despre faptul ca nu scrii. Ar putea fi interesant, absurd, artistic. Ar putea fi intr-un fel. Dar uite ca nu e nici macar asa, pentru ca sunt secatuita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am tendinta (atat de omeneasca!) de a cauta sa inteleg de ce se intampla unele lucruri in viata. Dar poate ca am aceasta tendinta dusa chiar la extrem. Simt cateodata ca am nevoie neaparat sa inteleg, ca sa pot pasi mai departe. Si, uneori, nu e nimic de inteles, sau este, dar nu se poate intelege, sau din diverse motive, trebuie sa abandonezi ratiunea pura, analitica, stricta, pentru a privi in fata, spre zilele urmatoare, spre viitor. M-am surprins azi dimineata, spunand atat de intelept cuiva care se blocase pe a afla de ce s-a intamplat ceva, urmatoarele lucruri: « Ideea e ca nu mai conteaza de ce. A discuta in continuare despre asta e cel mult, arta de amorul artei. Nu mai are importanta de ce s-a intamplat. Conteaza ca s-a intamplat. Blocarea pe chestiunea de ce e ceva extrem de neconstructiv. » M-am dat un pas in spate si am remarcat cat sunt de inteleapta si de temperata. Ar fi minunat sa pot sa si aplic asta in viata mea. Pentru ca recunosc, si eu ma blochez, si vreau sa cuprind totul cu mintea, si nu pot trece mai departe, si ma doare, si incerc sa inteleg cu cerul si pamantul. Si… e amar. E si asta o lectie. Sa intelegi ca nu poti intelege orice. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ceva e innodat, ceva ce trage inapoi, ceva ce trebuie desfacut, rupt, taiat. Ca un nod gordian; dar unde e sabia ca sa-l pot reteza? Durerile prezente sunt mult mai teribile si crude decat durerile trecute. E ca un sfarsit de lume. Chiar daca avem constiinta ca am depasit in viata dureri mai mari, faptul ca durerile prezente ne ard acum face ridicola comparatia cu durerile stinse. Suntem extrem de subiectivi in durere, si nu-s sigura ca avem aceeasi putere de a judeca la fel fericirile. De cateva zile, poate chiar saptamani, simt un blocaj. La inceput am catalogat acest sentiment drept o simpla perioada de off, de inchidere in mine insami, cum mai traversez cateodata. Am asteptat, cuminte si rabdatoare, inseninarea. Ea nu mai vine. Cel mai rau este ca realizez ca am depasit dureri mai mari, ca am supravietuit unor probe mult mai serioase, mai zguduitoare, mai grave, mai puternice. Si totusi, acum ma doare ca si cand e prima durere din viata mea. Ma doare ca o sfasiere, ca o rupere, ca si cand pana acum nici nu am stiut ce inseamna raul. Ma dau doi pasi inapoi (caci intotdeauna imi pastrez structura logica si o doza de pragmatism amestecata cu umorul nelipsit- si-n negrul hau stiu sa fac haz de necaz), si ma uit cu atentie, ma studiez din exterior. Sunt tot eu, cum ma stiu, puternica, solida, nesupusa. Sunt eu, cea calita, trecuta prin foc si para. Sunt tot eu, peste o mie de vieti. Am depasit lucruri teribile, si le stiu. Ma mai lupt si acum cu lucruri dificile, si le stiu si pe acestea. Iar acum, durerea ar trebui sa fie direct proportionala cu… Si totusi, nu e.  Ma doare de parca sunt un nou nascut si e prima mea durere. Ma doare, de parca nu am mai infruntat niciodata asta. Ma doare si parca nu mai stiu sa respir. Ma deruteaza asta. Spiritul meu logic e luat prin surprindere, contrazis, luat in raspar. Nimic din certitudinile mele nu se mai verifica. Stiam ca ma regenerez in iubire, am constatat asta demult. De aceea ma investesc total, de aceea sunt ca neinceputa, de aceea imi dau sufletul pe tava. Pentru ca nu raman atarnata in iubirile trecute, si pentru ca ma regenerez complet. E ca si cand contorul e la zero. Si incep atunci sa traiesc. Acum stiu ca asa voi fi pana la sfarsitul vietii, si ca iubesc atat de intens de parca e prima, singura si ultima oara. Dar acum abia descopar ca ma regenerez pana si in durere. Pana si in capacitatea de a suferi. Ca si cand restul durerilor, prin faptul ca s-au dus, prin faptul ca le-am depasit, ca am incheiat socotelile cu ele, ar fi disparut complet de pe fata pamantului. Ca si cand n-ar fi existat niciodata. Ca si cand durerea asta e prima, imensa, sfasietoare. Unica. In plus, « legenda » spune ca din durere se nasc marile creatii. Chiar am un prieten bun, suflet de artist, care se mentine…