Moi

De cateva zile, o persoana care m-a cunoscut de curand observa ca pentru mine, cuvintele sunt foarte importante.   Da, cuvintele sunt importante, mai bine zis inlantuirea de cuvinte care inseamna comunicare. Scrisa sau vorbita.   Nu cuvintele in sine, ci ceea ce ele transmit, felul in care transmit.   Nu cuvintele, ci notiunile. Lucrurile, sentimentele, schimbarile, starile.   Nu cuvintele sunt importante, ci ceea ce ele reusesc sa imbrace.   Cuvintele goale, rostite doar pentru ca ele suna intr-un fel (melodios, straniu, dur, intrigant, surprinzator), nu au nici o valoare, sunt mai putin decat zero. Cuvintele nu-mi plac decat  atunci cand sunt « pline », umplute de miezul notiunilor. Pe de alta parte, vorbeam cu aceeasi persoana ca ele, cuvintele, sunt de fapt o conventie. Ca poate unul spunand « fereastra », intelege altceva decat restul lumii. Si, din cauza asta, « aratandu-mi  Dex-ul, nu-mi demonstrezi nimic. » Sigur, are dreptate, dus la extrem, are dreptate. Dar fara un minim de conventii comune, nu supravietuim ca sistem social. Printre care, conventia cuvintelor.  Altfel, ma pot juca la infinit cu notiunile. Pot sa te innebunesc, ca interlocutor, cu tot felul de fraze absurde, care pentru mine inseamna ceva. Pot sa te fac sa crezi ceva, si sa-ti retez  imediat, sadic, crezurile, sa neg ceea ce pari a fi sigur ca ai inteles, hohotindu-ti in fata ca de fapt nu ai priceput nimic.   Deci sigur, prin reducere la absurd, se poate si asa ceva. Acea reducere la absurd din matematica (domeniu ce-mi ramane drag). Imi plac cuvintele, dar nu ca unui literar. Imi plac cuvintele ca unei indragostite de matematica, ca unei fiinte cu structura logica. A, ca scriu? Nu scriu ca un « uman ». Scriu ca un « real ». A, ca scriu? Ca scriu « frumos », dupa cum apreciaza ceilalti? Nu stiu daca scriu « frumos ». Stiu ca scriu cum simt. Stiu ca scriu direct. Stiu ca scriu adevarat. Stiu ca scriu, caci altfel nu  traiesc. Nu scriu ca un artificiu. Nu scriu ca un trucaj. Nu scriu ca un machiaj. Scriu ca o respiratie. Scriu pentru ca asa traiesc. Ca scriu pasional? Nu. Scriu cum sunt, pur si simplu. Ca scriu transmitand stari altora? Pai cine nu poate sa le duca, sa nu citeasca, simplu. Schimba canalul, de aia s-a inventat telecomanda!  share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

N-am amintiri din copilarie. Traiesc cu acest ciudat adevar, in aceasta stranie stare. Cred ca primele mele amintiri dateaza de pe la 12 ani, si poate chiar si mai tarziu. La un moment dat sufeream pentru ca nu am amintiri din copilarie, mai ales ca cei din jur isi aminteau scene si de pe la 3 ani. Am incercat sa stiu daca le pot regasi, si am inteles ca as putea, da, insa nu stiu cat e de bine sa rascolesc anumite lucruri. Uitarea are rolul ei, si probabil ca si in cazul acesta… Uitarea e a doua lectie de viata, dupa renuntare. Pentru trecutul mai apropiat, experimentez din plin rolul uitarii. Tin minte, cu o precizie infioratoare, detalii nesemnificative din povesti de dragoste in care ma investesc pana la capatul capatului… si chiar dincolo de acesta. Tin minte cu ce eram imbracata in nu stiu ce situatie, de acum 10, 12, sau 15 ani, ce am spus, cu replicile aproape intacte. E mai mult decat o amintire a povestii, e ca derularea unui film. In acelasi timp, e foarte subiectiv modul in care tin minte. Pastrez povestea intacta, insa ies din ea. Ies, pur si simplu, ca si cand, la un moment dat, as trece printr-o poarta. Si apoi, ma gasesc in afara, in lume, noua. Nu reneg povestea de care ma despart, nici vorba, iar « subiectul » imi ramane drag pe veci. Insa o pot povesti ca si cand as reda o intamplare a carei protagonista nu eram eu. Asta se aplica si pentru experientele negative. Am puterea sa ma detasez de ele, si e bine ca e asa. Dar sa revenim la povesti… Ma detasez, deci. Le interpretez ca fapte, nu ca senzatii, sentimente traite atunci. Sentimentele, la mine, nu au decat timpul prezent si eventual viitor. Dar nu timpul trecut. Pentru trecut, raman fapte. Cred ca e un soi de instinct puternic de conservare, necontrolat, inconstient. Un fel de platosa de autoaparare. Ei bine, asta e cheia unei noi « pierderi ». Faptul ca trecutul e tradus in fapte, intamplari, si nu in implicari emotionale. E ca o instrainare, dar si o regenerare. M-am dat peste cap, si iata-ma noua. E ca si cand nu am consumat nimic. Probabil ca asta ma ajuta sa ma daruiesc total, extrem, si dincolo de granitele ratiunii, in fiecare relatie. Altfel nu s-ar putea. Daca bucatele din sufletul meu ar ramane suspendate in povestile trecute, pentru trairile prezentului ar ramane portii mai mici, si tot mai mici… E exact cum spune Zazie, in cantecul « Ça » Zazie l’Amour « ça » ne s’oublie pas, c’est fort encore… On oublie les adresses Comme les gens qui nous blessent On oublie sans cesse Les jours d’anniversaires et nos clefs, les repères, on les perd On oubliera les chaînes de nos vies qui se traînent On oublie quand même Mais il est une chose à laquelle nous resterons fidèle Les yeux, la voix, les mains, les mots d’amour ça reste là Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour ça reste là C’est fort encore C’est mort d’accord Mais…

Am ajuns acasa tarziu, dupa o zi foarte grea. Am reusit sa-mi revin, cat de cat, abia acum, dupa 2 ore. Am ajutat pe cineva sa se mute… Avand in vedere ce s-a intamplat azi, mi-am mai amintit de o alta mutare;) Flash back. Pe 22 decembrie 1989, noi o mutam pe bunica dintr-un apartament intr-altul. Noi caram mobile, saci, si lumea tipa de la balcoane « A cazut televiziunea » 🙂 Eu, adolescenta, mirata, abia apoi am evadat pe strazi, in seara acelei zile… In fine, revenind la ziua prezenta: in seara asta dorm improvizat. Maine o sa fie mai bine. Acum ma uit in jur si-mi dau seama ca de anul trecut, de cand m-a apucat « schimbarea », frenezia, acum chiar nu mai e absolut nimic aici, in afara de cartile mele, de haine si de mine, care sa dateze dinainte. Apropo de geografia sentimentelor, exista si o insufletire a lucrurilor. Si ele se impregneaza de intamplarile la care asista, pe care le traiesc, la randul lor, cu « sufletul » lor de lucruri. Patul in care am dormit ani de zile, care mi-a adapostit noptile albe, care mi-a tinut laptopul in brate, care mi-a citit cartile si mi-a respirat  mireasma trupului si a parului, care mi-a leganat somnul si mi-a impartasit visele, patul acela a disparut si el… E ca o parte din viata mea, niste ani, niste parti importante ale unor ani, care dispar. O iau de la capat, ca de la zero, cu un pat nou, din nou de umplut de vise, de umplut de zbateri, de retete anti-somn, de zambete, de parfumuri, de simtiri. Un pat nou, cu care va trebui sa ma imprietenesc, asa cum am facut-o cu fiecare din aceste obiecte noi. Cu biroul, cu dulapul imens (care nici macar el nu reuseste sa-mi adaposteasca hainele), cu etajerele. Stau acum, in varful patului meu improvizat, meditand la toate lucrurile acestea, izbita in moalele capului (abia acum!) de faptul ca mi-am dat seama ca nimic in afara de carti, discuri, haine si pantofi, nu mai e al vremii aceleia. Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Cum spuneam acum cateva zile, exista un inainte, si exista un dupa, intotdeauna. Ah, si eu! eu mai sunt! E discutabil insa cat de mult mai sunt ceea ce eram, desi am senzatia ca sunt aceeasi de cand am propria mea constiinta, cel putin din adolescenta. Sigur, am dorit atat de mult sa schimb acea mobila neagra. Mobila era ok, era o mobila de lemn masiv, problema e ca nu era potrivita pentru casa asta, si in plus, era prea neagra… (pentru casa). Aveam si mocheta antracit. Erau unele seri cand veneam acasa si… Nu, chiar era prea negru. Acum toata mobila mea e mesteacan, si peretii sunt pastel. covorul rosu… M-a apucat intr-o zi nebunia, si desi premeditam asta de mai mult timp, cand am gasit modalitatea, am schimbat tot. Patul ramasese. Dar a plecat acum si patul, si dorm improvizat in asteptarea celui nou, pe care trebuie sa am timp sa-l aleg… Maine; azi am…

L’amour élabore une géographie sacrée du monde. [..] un temps sacré et un espace sacré, comme dans les religions (Francesco Alberoni, « Le choc amoureux ») « Conform legilor atractiei universale, inseamna ca si acelor locuri le e dor de tine… », spunea cineva a propos de geografia sentimentelor mele. Mie nu mi-e dor de acele locuri, oh, nu! Remarcam doar cat de schimbate sunt, influentate de emotii si trairi. Nu numai ca nu mi-e dor, ba chiar as putea spune ca unele ma dor. Ma dor si ma zgarie. Sau, ca sa evit zgarieturile pe suflet, atunci cand ele sunt prea proaspete, le ocolesc. Si uite cum orasul capata o alta dimensiune. Evit, ocolesc locuri prin care inainte treceam nepasatoare. Da, dar era INAINTE. Intotdeauna exista un inainte si un dupa. Mai rau e ca patesc asa si cu propriile mele haine. Fiecare rochie are impregnata in ea privirile barbatului iubit, mangaierile sale vizuale. Fiecare rochie, bluza, fusta, pereche de pantofi, poarta in ele istoria momentelor in care le-am purtat… Degeaba le spal la masina. Le-as putea spala pana s-ar desira, si tot degeaba. Ele raman mitice, prin ceea ce au trait. Cateodata, deschid dulapul, si ma napadesc toate senzatiile, toate trairile. Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta. Intotdeauna exista un inainte, exista un dupa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It