gri

A venit soarele. Ca si cand nu-l mai asteptam, m-a luat prin surprindere. Fusesera  atat de  multe dimineti gri, una dupa alta, apasatoare, cu griul intens si apasator, incat ma obisnuisem cu ideea ca mai trebuie sa astept. Oricum, ce-aveam sa fac? sa zbor si sa-l aduc eu? As fi facut-o daca se putea. Dar uite ca a venit singur. Si parca orasul e si mai ciudat acum, mai gri, mai prafos. Lumina nu este intotdeauna indulgenta. Exista o cruzime a luminii. Necrutatoare reflectoare, care reliefeaza nu intotdeauna frumosul. Ies la iveala toate imperfectiunile orasului. Tot ce nu e chiar curat, tot ce nu e chiar perfect, si din nefericire, sunt suficiente care se vad acum…. Pandantul luminii este vederea/acceptarea tuturor defectelor orasului. Ma uitam din masina (ca si asa inaintam foarte putin), cat de negre sunt fantanile de pe Bd Unirii. Sigur, n-am fost niciodata admirator al acelor fantani, dar sa le vezi asa, goale, scheletice, in soare, e sinistru. Sunt negre, sparte… Si e doar unul din defectele care schimonosesc fata orasului, scoase la iveala de soarele neiertator. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

As putea sta ore intregi sa privesc cum cerul se contopeste cu marea. In sezonul acesta nu exista linie de demarcatie intre ele, orizontul dispare. Asta ma fascineaza. Si n-as stii sa spun daca e mai corect ca cerul se ineaca in mare, sau marea se pierde in cer. Cuplu perfect, fuzional, asortat, un gri intens… In mine e o liniste si o neliniste. Un calm aparent care mascheaza o durere adanca. O rana deschisa, pe care incerc sa o acopar privind marea. Detalii intregi imi amintesc de tine, si  uneori, o zvacnire provoaca o durere atat de acuta in stomac, incat imi inchipui ca asa as simti si o lovitura de cutit. Cu diferenta ca aceea, calda fiind, nu te doare. La mine doare inca din prima secunda. Iar senzatia se estompeaza greu. Ma duc pe plaja, sa privesc marea. Apele linistite sunt adanci. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma stiu foarte puternica. Ca de piatra. Desi sunt si sensibila. Dar am forta. Insa, ca orice om, chiar si puternic, am si eu momente dificile. Eu, stiind ce-i cu mine, m-am temut ca sunt vizibila, transparenta. Si nu, nu-mi doresc asta. Sunt deschisa, insa am un mare respect pentru ideea de spatiu privat si am o acuta nevoie de intimitate. Vreau sa-mi ling ranile in singuratate, nu sub privirile altora, fie ele si binevoitoare. M-am linistit cand am inteles ca nu se vede, si ca lumea ma gaseste la fel de savuroasa ca oricand. M-am bucurat, sincer, sa aud asta: « Pe tine te citesc oricum si ma binedispun mereu, sincer iti spun. De fapt cred ca esti singura pozitiva cam 90 % din timp… ceea ce nu e putin lucru. Adica si din ceva nasol poti sa scoti partea haioasa 🙂 » M-am bucurat. E bine. Am obiceiul sa spun ca atunci cand imi voi pierde simtul umorului, probabil voi fi disparuta deja. Acum o saptamana, pe vremea asta, eram la Bran, cu niste oameni dragi si interesanti. Imi carasem melancolia acolo… Nu ca mi-ar fi fost cine stie cum. Si tot asa, probabil ca am ras mult, in ciuda… Zilele astea, insa, trec fara sens printre lucruri si oameni. Nu mananc, nu dorm. Si cand mananc, n-am gust. Si cand dorm, o fac terapeutic, si atat. Alte dati, ma refugiez in somn. Ca intr-o alta realitate. Ca sa nu mai stiu. Un « alt tărâm ». Macar cand dorm, nu gandesc. Macar cand dorm, nu doare. Macar cand dorm, nu mi-e dor. Rar nu-mi gasesc un sens. De obicei stiu perfect despre mine, am o viata plina, nu-mi ajunge timpul, dimpotriva, pentru tot ce vreau sa fac. Apatia si lipsa de sens nu-mi sunt cunoscute. Eu sunt cea care imi doresc sa traiesc 500 de ani, pentru a vedea tot, a citi tot, a gusta tot. Ei bine, zilele astea ma bantuie niste ganduri gri… Si mi-a facut, in acest context, extrem de bine sa primesc acest mesaj: « Astazi intentionam sa-mi sterg contul de pe facebook , gandeam …intru si-l sterg…….. hai sa mai citesc ce mai este pe aici, ti-am citit 4-5 note si mi-am dat seama ca nu-mi doresc asta si doar sa mai fac anumite selectii. Iti multumesc ca existi si sunt onorata ca te am in lista mea de prieteni.  » De la o fata pe care nu o cunosc. Adica nu exista niciun interes ascuns care sa o faca sa scrie aceste cuvinte. Nicio intersectare in lume reala, nicio obligatie, nicio lingusire. Am zambit, si m-am simtit « cu sens ». Daca inca mai am forta asta, de a transmite lucrurile acestea, de a conta in acest fel, atunci e important ca exist.  Daca a simtit ca trebuie sa ramana, ca are de ce, atunci e bine. Zambesc, desi zambetele ma costa mult zilele astea. A adaugat: « Tu esti dovada vie ca trebuie sa fim asa cum suntem« , adica sinceri, autentici. Mi-am regasit brusc forta. Desigur, nu-i chiar…