dorm

Viata unui om nu poate fi 100% fericita, nici 100% nefericita :))) nu am intelege ce e placerea, daca n-am cunoaste durerea. Un om 100% fericit ar fi de internat la spitalul 9, la sectia glumeti iremediabili, simpatici, poate, dar definitiv plecati. Mie-mi sta foarte bine cu 80% fericire 😀 (glumesc, evident). Si nici nu vreau sa machiez realitatea, nu simt nevoia sa o cosmetizez si sa mint. Sunt cum sunt, si nu vreau sa pozez in mod fals in altceva, cu altfel de viata. Eu cand vreau sa plang, plang. (plang rar, spre niciodata, in public, sau chiar si de fata cu cineva, pentru ca plansul mi se pare ceva extrem de intim. Si pentru ca te vulnerabilizeaza, implicit, in fata celui care e martor la lacrimile tale). Dar sa revenim 🙂  Si cand vreau sa rad, rad. Cand iubesc, iubesc, si cand dorm, dorm 😉 Sunt autentica, nu incropita. Nu pozez in altceva. Ca om, am si defecte, si momente de slabiciune, sunt firesti. Acestea imi apartin in egala masura, ca si calitatile, puterea si fericirea. Nu simt nevoia sa-mi mistific viata, nici sa fiu perfecta. Mi-e ok cu mine asa, chiar daca uneori ma supar pe mine. Chiar daca uneori sunt exigenta si ma pedepsesc. Cumva, gasesc apoi o cale spre mine. Si mereu ceva de invatat. Si nu, n-are a face cu intimitatea, ci cu acceptarea si cu impacarea. Sunt mereu in cautarea unui mai sus, mai departe, mai bine. Dar e o cursa a mea cu mine. Nu neaparat a mea cu altii. Si, mai ales, dar mai ales, este o cursa corecta. Nu fraudez, nu o iau pe scurtaturi nemeritate, nu « ard » etape.  « Am învățat, de-a lungul anilor, că cel mai greu lucru este să spui adevărul, să zugrăvești realitatea așa cum este ea. Slăbiciunile, micile detalii ale vieții, sunt esențiale pentru ca imaginea pe care lumea o percepe să fie nealterată. [….] Branding, Marketing, PR, Positioning ș.a. nu au niciun rost dacă sunt folosite ca să denatureze realitatea, personalitatea și caracterul oamenilor sau al companiilor pe care aceștia le creează. » (fragmentul este de aici) EXACT asta cred si eu, si dedic acest fragment, de mai sus,  tuturor celor care se intreaba de ce mi-am pus fotografie la coafor, cu vopseaua pe cap. De aceea, pentru ca sunt o fiinta vesela, si ma joc mult. De aceea, pentru ca  sunt autentica, si, MAI ALES, chiar nu simt nevoia sa par altceva decat sunt. Nici mai desteapta, nici mai frumoasa, nici mai fericita. Sunt ok cu mine insami, nu mi-e rusine ca am vopsea pe cap, sunt tot eu si atunci. La fel de ghidusa, cu aceleasi cuvinte in cap, cu aceleasi sentimente in suflet, cu aceeasi minte, cu aceleasi ganduri, cu aceeasi putere de munca, la fel de amuzanta si de iubitoare de viata. De aceea, pentru ca micile detalii ne fac oameni. De aceea, pentru ca nu mi-e rusine de/cu mine. Pentru ca nu astea sunt motivele pentru care unui om ar trebui sa-i fie rusine….

… au trecut trei saptamani. Daca sapte zile erau ca sapte luni, ca sapte ani, ca sapte rani adanci, trei saptamani sunt deja trei eternitati. Si uite ca…. au trecut trei saptamani. O eternitate, doua eternitati, trei eternitati. Sfarsite-nesfarsite. Ciclice. Privesti in fata si nu distingi nimic. Privesti in spate si nu vezi drumul pe care ai pasit ca sa ajungi aici. Te-ai tarat, pe branci, prin praf, crezand ca ai sa mori, dorindu-ti asta aproape. Cand te-ai « ridicat » in genunchi, era deja un mare progres. Acum pasesti, e adevarat ca pasii-s sovaielnici, ca te clatini, ca inca tremuri, ca privirea ti-e tulbure. Dar stai in picioare. Mergi. Pari normal. Privesti in oglinda si ti-e greu sa te recunosti. Lumea (prieteni, cunostinte si noi oameni abia intrati in viata ta) iti spun ca arati bine. Privesti grabit peste umar, intrebandu-te despre cine este vorba. Tu? Iti pare imposibil. E totusi neverosimil ca atati oameni diferiti (si care nu se cunosc intre ei) sa te pacaleasca. Unii (cea mai mare parte) habar nu au prin ce ai trecut/treci. Probabil au dreptate spunandu-ti ca arati bine. Te feliciti in gand pentru puterea de a parea normal. Pentru forta de a fi senin in exterior, de a-ti pastra limpede privirea albastra. Numai tu stii cat ai plans. Te intrebi daca nu s-au decolorat ochii… Mai sunt albastri? Mai sunt oglinda sufletului tau curat, de copil, care iubeste? Mai sunt? sau sunt hâzi, albi, goi? « Este ora cinci, buna dimineata« , spune vocea de la televizor. Acesta merge, ca zgomot de fond, fara ca tu sa auzi mare lucru. L-ai deschis masinal cand ai intrat in casa, la 1.45 dimineata, dar n-ai auzit nimic inainte de fraza asta. Abia-ti auzi gandurile, cum sa auzi emisiunile? Te ustura ochii, te ustura mintea, te ustura fiecare bucatica de corp, departe de fiinta iubita, dar nu poti sa dormi. Nu poti pentru ca nu-ti dai voie. Nu inchizi lumina. Ti-e teama. Fara sa vrei, rememorezi aceste saptamani. La inceput, n-ai dormit 40 de ore. Apoi, ai dormit 3 ore cele doua « nopti » care au urmat. Nu intrebati cum. Nici cum ai adormit urmatoarele dati. N-ai mancat, n-ai dormit. Impietrire. Ai stat chircit in ziua urmatoare, desi stii ca a fost o zi cu soare. L-ai urât, acel soare. L-ai detestat cu toata fiinta ta, pana in adancuri. Nu te-ai hranit zile intregi. Peste cateva zile, te-ai tarat la birou. Acolo ai vomitat, si n-aveai ce, oricum. Asta seara ti-a spus un prieten ca nu te vede facand asta. Ca e atat de diferita de tine aceasta imagine, ca nu poate sa te inchipuie in postura aceea. Nici nu mai conteaza, nici tie nu ti se pare o imagine coerenta cu tine. Parca tu te-ai fi vazut facand asta….. Niciodata, evident. Si totusi, ai fost acolo, ai trecut pe acolo… Nu intrebati nici despre plans.  Ai plans in aceeasi zi, dupa ce ai vomitat si te-ai simtit la pamant, umilit de slabiciunea ta, pe care nu ti-o intelegeai. Nu dormisei,…