puternica

Ma stiu foarte puternica. Ca de piatra. Desi sunt si sensibila. Dar am forta. Insa, ca orice om, chiar si puternic, am si eu momente dificile. Eu, stiind ce-i cu mine, m-am temut ca sunt vizibila, transparenta. Si nu, nu-mi doresc asta. Sunt deschisa, insa am un mare respect pentru ideea de spatiu privat si am o acuta nevoie de intimitate. Vreau sa-mi ling ranile in singuratate, nu sub privirile altora, fie ele si binevoitoare. M-am linistit cand am inteles ca nu se vede, si ca lumea ma gaseste la fel de savuroasa ca oricand. M-am bucurat, sincer, sa aud asta: « Pe tine te citesc oricum si ma binedispun mereu, sincer iti spun. De fapt cred ca esti singura pozitiva cam 90 % din timp… ceea ce nu e putin lucru. Adica si din ceva nasol poti sa scoti partea haioasa 🙂 » M-am bucurat. E bine. Am obiceiul sa spun ca atunci cand imi voi pierde simtul umorului, probabil voi fi disparuta deja. Acum o saptamana, pe vremea asta, eram la Bran, cu niste oameni dragi si interesanti. Imi carasem melancolia acolo… Nu ca mi-ar fi fost cine stie cum. Si tot asa, probabil ca am ras mult, in ciuda… Zilele astea, insa, trec fara sens printre lucruri si oameni. Nu mananc, nu dorm. Si cand mananc, n-am gust. Si cand dorm, o fac terapeutic, si atat. Alte dati, ma refugiez in somn. Ca intr-o alta realitate. Ca sa nu mai stiu. Un « alt tărâm ». Macar cand dorm, nu gandesc. Macar cand dorm, nu doare. Macar cand dorm, nu mi-e dor. Rar nu-mi gasesc un sens. De obicei stiu perfect despre mine, am o viata plina, nu-mi ajunge timpul, dimpotriva, pentru tot ce vreau sa fac. Apatia si lipsa de sens nu-mi sunt cunoscute. Eu sunt cea care imi doresc sa traiesc 500 de ani, pentru a vedea tot, a citi tot, a gusta tot. Ei bine, zilele astea ma bantuie niste ganduri gri… Si mi-a facut, in acest context, extrem de bine sa primesc acest mesaj: « Astazi intentionam sa-mi sterg contul de pe facebook , gandeam …intru si-l sterg…….. hai sa mai citesc ce mai este pe aici, ti-am citit 4-5 note si mi-am dat seama ca nu-mi doresc asta si doar sa mai fac anumite selectii. Iti multumesc ca existi si sunt onorata ca te am in lista mea de prieteni.  » De la o fata pe care nu o cunosc. Adica nu exista niciun interes ascuns care sa o faca sa scrie aceste cuvinte. Nicio intersectare in lume reala, nicio obligatie, nicio lingusire. Am zambit, si m-am simtit « cu sens ». Daca inca mai am forta asta, de a transmite lucrurile acestea, de a conta in acest fel, atunci e important ca exist.  Daca a simtit ca trebuie sa ramana, ca are de ce, atunci e bine. Zambesc, desi zambetele ma costa mult zilele astea. A adaugat: « Tu esti dovada vie ca trebuie sa fim asa cum suntem« , adica sinceri, autentici. Mi-am regasit brusc forta. Desigur, nu-i chiar…

Asta e, nu cred ca am ce sa fac. Trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul ca parca am, cateodata, 16 ani. De fapt, aproape intotdeauna parca am 16 ani…. Asa-mi amintesc de mine si acum 5 ani, si acum 10 ani, si acum 15. Ma simt stangace, podidita de emotii, paralizata de ele, nestiind cum sa le manevrez, cum sa le stapanesc, cum sa le manuiesc, cum sa le imblanzesc. Brusc, ma simt paralizata, legata de maini si de picioare, cu sufletul palpitand in stomac, pulsand puternic. Imobilizata. Eu, asa de « brava », de curajoasa pana la inconstienta, cea care ma arunc in tot felul de imprejurari grele si careia nu-i e teama de lucruri dure, de conditii extreme si de munca grea, ma simt brusc o fetita care nu stie de unde sa apuce intamplarile. Pe de o parte sunt neinfricata, cu o imagine exterioara calma, puternica si hotarata, ca si cand as manca oameni pe paine la micul dejun, pe de alta parte zici ca-s fetita cu chibrituri. Am sufletul cat un puricel si privirea speriata. Sunt coplesita de emotii si de timiditate, si nu pot misca, ca si cand nu stiu ce si cum sa fac. Uneori, momentele acestea sunt inconfortabile, le simt pana la durere, cu teama si incordare, dar efectiv e ca si cand nu pot sa ies din ele.  Ma simt prizoniera intr-o fetita. In acele momente ma privesc in oglinda. Si nu ma regasesc. Din oglinda se uita la mine, zambitoare, cu intelegere, dar condescendent, o femeie blonda, blanda, puternica.  Iar eu nu ma regasesc in ea, cel putin nu acum. Astazi, eu sunt fetita cu chibrituri, imi palpita sufletul in burta, si-mi vine sa plang de emotie. Atunci nu ma mai uit la ea. Intorc privirea si ma uit inauntru.  Si ma simt ca la 16 ani, cel mult. Si pentru ca nu pot sa schimb asta, aleg sa ma bucur! Asta e, ma impac cu ideea! Am 16 ani. 16 ani si o secunda. O secunda de eternitate, caci e … share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum ceva vreme, hoinarind prin librarii, observasem o colectie de carti, scoase de editura Art: « Primii mei blugi », « Prima mea betie », « Prima mea dezamagire in dragoste ». Nu cred ca autorii colectiei au prevazut o carte numita « Primul meu lesin », dar eu propun sa scriu aici prima nuvela din aceasta culegere de « prime experiente »… Nu mi-as fi dorit neaparat sa scriu aceasta povestire, dar… Pana la varsta asta nu am lesinat niciodata.  Indiferent cat am tras de limitele corpului meu, cat am abuzat de tot. Nu am lesinat nici dupa 4 zile de nesomn. Nici dupa 4 zile de nemancare. Nici la 67 de grade, in desert. Nici la suparari mari, nici la coarda intinsa a resurselor mele fizice. Ma stiu rezistenta si puternica. Chiar eram sigura ca nu pot sa lesin. In sensul ca nu am fost foarte prudenta, am trait extrem si destul de periculos, si daca nu am lesinat toti anii astia, nici nu credeam ca se poate intampla. Am dormit pe pamantul gol in Maroc. Am dormit in cort, langa scorpioni. Am condus ore intregi, in conditii extreme. Am muncit cate 20 de ore pe zi in proiecte importante, fara somn, fara mancare… Pur si simplu eram convinsa ca nu pot, ca nu stiu sa lesin. Ieri am inaugurat… Evident, involuntar. Eram la veterinar, in cabinet. In perioada asta am niste suparari foarte mari, lungi, importante si acumulate. Tinute in mine, in general. Am oameni din familie bolnavi, dusi cu salvarea, internati la spital, catelul bolnav de 10 zile, probleme profesionale, probleme de sanatate ale mele (am stat 10 zile cu falca umflata), probleme sentimentale. (insiruire arbitrara, nu in ordinea importantei). Eram la veterinar, si il tineam pe Zorro, care ma privea cu ochisorii lui atat de incarcati de dragoste, suferinzi, rugandu-ma parca sa il fac bine. Doctorita il sonda. Am inceput sa vad cheaguri de sange… Nu stiu cum sa explic, dar in acel moment, mi-au venit in minte toate lucrurile pe care le traversez in acest moment. Toate durerile, toate pierderile, toate absentele. Toate locurile goale. Toate prapastiile. Am simtit ca mi-e rau. Mi-am schimbat putin pozitia. Mi-am scos niste batiste din geanta. Vroiam sa ma asez, dar imi era rusine sa ii spun veterinarului sa se intrerupa. Eu eram stapanul cainelui, trebuia sa stau acolo. Probabil ca daca ma intrerupeam atunci si ma asezam pe scaun, ar fi fost in regula. Dar nu am spus nimic, contand pe faptul ca sunt puternica fizic. Si apoi nu mai stiu nimic. Dar absolut nimic. Ca un vid, ca o perdea neagra. M-am trezit (nici nu stiu dupa cat timp), in fund, pe jos, sprijinita de perete, cu cele trei femei in jur care-mi dadeau palme si ma udau, si incercau sa-mi dea sa beau apa dintr-o canita de cafea. Mi-a fost infiorator de rusine, m-am simtit penibil, am incercat sa ma ridic imediat. Nu am reusit. M-au rugat sa mai stau pana-mi revin, sa nu incerc sa ma ridic prea repede.  M-am speriat ingrozitor. M-am speriat pentru ca era prima data,…