povesti

Ma gandeam  mai demult sa scriu despre vin, si parca niciodata nu gaseam timp. Caci, ca unele dintre placeri, este mai interesant sa-l savurezi decat sa-l « povestesti ». Cum ar zice reclama din Franta, « c’est ceux qui en parlent le moins, qui en mangent le plus » (e o binecunoscuta reclama, la mancare ce-i drept, dar cam asta e esenta ideii, valabila si pentru vin, si pentru alte placeri :D). In viata reala, insa, mi se mai intampla sa spun povestea mea cu vinul (evident la un pahar de vin). De cate ori o spun, oamenii sunt cuceriti de ea, si imi cer sa o repovestesc si altora, asa incat, povestea mea e un fel de viral al serilor de vin 🙂 Un viral in real, adica 🙂 Asa incat m-am gandit sa o si scriu, probabil merita. Eu am fost un copil extrem de cuminte. Am stat in banca 1 pana la clasa a 12-a, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a. Am fost la olimpiade, matematica, fizica. N-am avut prieten (ca n-am vrut – desi indragosteli aveam), n-am fumat, si, evident, n-am baut. Mergeam la petreceri (ceaiuri, cum li se spunea atunci), si ramaneam pana tarziu, caci mama avea o incredere netarmurita in mine si imi permitea sa stau pana pe la 1-2 dimineata, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegii mei. Dar pentru ca nu-mi interzicea nimic, nici nu eram tentata sa fac ceva (vreo prostioara). In fine. Dupa admiterea la Facultatea de matematica de la Universitatea Bucuresti, unde am si intrat (ca eram buna la mate), am plecat in Franta, printr-o increngatura de imprejurari pe care nu le povestesc aici. Am ajuns la Bordeaux, in 1991. Tara vinului, patria vinului…  Eram mica si inocenta, eram copil. Caci da, eu la 18 ani eram copil. Si, cum am zis, nu beam nimic. Niciodata. Nici macar bere. Deci nu beam alcool deloc. Bun, m-am prins foarte foarte repede acolo (fara sa-mi spuna cineva ceva in mod direct), ca trebuie sa beau. Ca erai roman nu te tratau altfel decat pe ei, dar daca nu beai, da, asta era o piedica in integrarea sociala. Acela era motiv serios de a te respinge social. Atunci, ca un copil bun, permeabil, dornic sa invat, maleabil, m-am apucat de baut. Ca daca nu bei, n-ai decat doua motive: 1. esti ciudat si aiurea, si nu te baga-n seama, esti implicit antipatic. 2. esti bolnav, si atunci da, te iarta. Dar nu e asa usor, nu prea poti minti, ca te intreaba ce boala ai, cum evolueaza, adica ar fi complicat sa afirmi ca esti bolnav, pentru ca te tot intreaba… asa incat e greu sa mentii pe termen lung varianta cu vreo boala. Deci m-am apucat sa beau ca ei. Zilnic la pranz si seara, la fiecare masa. Un pahar de vin, ca nu te obliga nimeni sa bei cantitati mari. Principalul este sa bei, macar un pahar. Apoi, nu ti le numara nimeni, nu exista ratie. Am baut, deci, zi…

Ce vreau de la anul asta? Doua lucruri importante. Unul pentru societate, altul pentru mine Cum vrem tot timpul ceva ce nu avem… Eu nu am amintiri din copilarie, si mi se pare trist acest lucru. (desi am o memorie foarte precisa si foarte mare a lucrurilor de la un moment dat incoace). Ieri, vorbind cu cineva, imi spunea ca si-ar dori sa fi uitat amintirile din copilarie. Eu as dori sa le am, desi nu le am, ea ar dori sa nu le aiba, desi le are… Cum e facuta fiinta umana… Cand judeci pe cineva, si mai ales cand arunci cu piatra, gandeste-te bine la tine si asigura-te ca esti l’Abée Pierre sau Maica Tereza, sau macar ceva mai bun decat cei pe care-i judeci. De asemenea, un exercitiu util este si sa te pui in locul lor (asta in cazul in care ai flexibilitate mentala). Daca nu, nu. « Există mai multe feluri de a muri. Se poate încet-încet, se poate gândindu-te la ceva teribil de precis, cum se poate şi fără alte comentarii, aşa, pur şi simplu. După care mai există şi oboseala, dimineaţa, lucrul şi beţia. Mai poţi muri în oglindă, plictisitor, vizibil sau dinainte. Şi poţi muri aici, degeaba, necesar şi obiectiv. Eu, când am intrat în cameră, am văzut că zăceam acolo fiindcă suferisem o combinaţie între tine şi timp. Fiecare cu preferinţele sale. » (Comoara Hestugmitilor) Sunt bune certitudinile, oricat de efemere ar fi ele Am trait sa o aud si pe asta: ne tin retelele de socializare si TV-ul in casa, si de aceea nu iesim sa manifestam. Sa fim seriosi!!!! Scuze ne putem gasi cu tonele. Omul e om, masina e masina. NU NE TINE NIMENI in casa, decat noi insine. Noi alegem sa « militam din fotoliu » in loc sa manifestam pe strada, sau in alte moduri. am asa o senzatie de sfarsit de lume la inceput de an…. De chef de nimic, intr-un fel. Si de chef de multe in alt fel. Brazii mi se par un pic anacronici Eu cred ca educatia sentimentala nu trebuie sa fie explicita, oamenii ar trebui sa o simta mai mult decat sa o invete. Problema e ca aici [n.r. in Romania] suntem un pic {inca} prea arhaici, prea preocupati de concret. Poezia e rezervata unor spatii (temporale sau de loc), foarte precise. Poezia nu are voie sa faca parte din viata. Eu am crescut {vrand-nevrand}, si am si acceptat tara in care traiesc acum, m-am adaptat {nu fara durere}, asa incat imi consum poezia pe terenuri comun admise, sau in intimitate. N-am pretentie sa aduc poezia pe strada, si asa sunt relativ « altfel » decat restul lumii…. Trista e alinierea cu linia de jos, dar asta e, cateodata. Umbrelele sunt foarte sexy, si am o colectie, numai ca atunci cand ploua, n-am niciuna. Cateva sunt ingropate in portbagaj, sub o tona de alte lucruri, toate folositoare, alte cateva sunt acasa, pe hol. Pe strada, deasupra mea, niciuna. Si uite-asa ma ploua. Si cu parul ud…

Azi a fost intai martie. Trecem repede peste asta. Azi a fost si a treia oara cand am fost la Eliza. La salon. Salonul Elizei. Nu are nume, nu are firma in exterior. Eliza te primeste doar prin recomandari. In plus, te primeste prima oara, in functie de persoana de la care vii,  dar daca nu va placeti reciproc, nu continua. Intalnirea Elizei e o providenta in viata mea. Am avut o experienta nefericita cu o culoare care a iesit kaki (pe flacon scria blond auriu, vopsea de la Casting L’Oreal), si a fost dezastruos, ca intamplare, inainte de o gala, in decembrie 2011. Gala a iesit bine, noroc ca nu tinea gala de culoarea parului meu 🙂 Desi m-am simtit penibil 2 ore pe scena, cu culoarea aia pe cap, sub privirile a aproape 300 de persoane 😀 Asa am ajus eu la Eliza. Am ajuns acolo kaki (si nici ala uniform) si cu teama ca imi va cadea parul din cap daca mai pun singura o vopsea (din disperare, pusesem 4 vopsele in 24 de ore). Am ajuns acolo cuminte, resemnata (deja gala trecuse, asa, kaki cum eram), cu o singura dorinta: daca nu se poate sa redevin blonda, asta e. Macar sa fiu uniforma, si mai ales, dar mai ales, sa nu devin cheala. Eliza m-a salvat, dupa 4 ore de munca, doua cesti imense de cafea (pictate cu maci), multe povesti, si cu un talent deosebit. Am iesit de acolo stralucitoare, blonda, linistita. Pune multa pasiune in ce face, in plus, e vesela si draguta. Iata, a fost inceputul unei frumoase prietenii 🙂 Inauntru e frumos. Fiecare lucru e ales cu gust. Nu seamana deloc cu un salon de coafura clasic. Mobilierul nu e nici de serie, si nici la gramada. Fiecare oglinda e diferita, fiecare fotoliu e diferit. Orice obiect e corelat cu celalalt, cu un rar simt al detaliului. Canile au maci pictati, si cand ti se aduce cafeaua, ele sunt ornate cu pene…. Vrei ceai? vrei cafea? Vrei portocale? ciocolata? Eliza are o personalitate minunata (de fapt si lucrurile descrise inainte, tot Eliza sunt). Dupa ce am fost prima oara la ea si m-a scos din acel necaz, mi-a transmis prin prietena care ma recomandase, ca pot sa mai vin, daca si eu vreau, ca i-a placut de mine, ca am fost « foarte cuminte » 🙂 Da, am fost, asa sunt eu 🙂 Mie-mi place sa fiu blond auriu, deschis. Astazi a fost a treia oara cand am fost la Eliza. Ea se bucura la vederea parului meu, si trepida la ideea ca-mi va face ceva deosebit. Mi-a facut o nuanta de blond mult mai inchisa decat cea cu care sunt obisnuita. M-a rugat insa sa am incredere in ea, si mi-a explicat ce vrea sa faca cu aceasta culoare datile viitoare. Practic, culoarea asta e o baza, parte a unui scenariu savant 🙂 Eliza se joaca cu parul, atunci cand parul o permite. Eliza construieste povesti.  Am ascultat-o si am avut incredere in ea. Musteste…

Mona, o prietena draga, m-a provocat sa raspund la niste intrebari. Am o stare ciudata si inchisa de cateva zile, de blocaj  (de ne-scris), dar pentru ca mi se pare prea nepoliticos sa nu-i raspund intr-un termen rezonabil (deja am intrat in a doua zi), iata: 1. Cand ai inceput sa scrii in online? La inceputul lui mai 2009, daca e vorba de blog. Daca e vorba de altceva, demult, caci sunt jurnalist, din 1995. Opt ani am scris pe IT si comunicatii, deci cu online-ul stau binisor 🙂 Dar vorbind strict de blog, in mai 2009. Atunci am participat la un concurs de gatit in aer liber. Mi-a placut atat de mult ideea incat am vrut sa merg. Deoarece am luat si premiu cu ce am gatit, am dorit sa povestesc prietenilor mei (celor care nu au putut veni) toata tarasenia si sa le arat fotografii. Atunci, cel mai simplu mi s-a parut sa fie online ca sa rezolv totul trimitand un simplu link. Nicidecum nu aveam de gand sa fie blog, nu ma atragea ideea, nu doream sa scriu online. Si habar n-am de ce am continuat. Poate pentru ca oamenii mi-au spus ca tare le e drag sa ma citeasca si din alta parte decat din ziare. Ce-i drept, blogul ofera o alta libertate, pot scrie cu alt fel de scriitura decat in presa economica. Sunt, de altfel, colegi din presa economica, carora le multumesc ca si-au facut blog. Fara acest lucru, n-as fi stiut ca au condei, ci doar ca sunt buni jurnalisti (fler, corectitudine, principii de strangere a informatiei, scriitura clara corecta). 2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog? De scris, eu scriu de cand ma stiu. Scriu cum respir. Daca n-as mai scrie, m-as ofili. De cand ma stiu scriu scrisori celor dragi, chiar daca ii vad zi de zi. Pentru ca pentru mine, nivelul scris si nivelul vorbit comunica lucruri complementare, in moduri diferite. Imi place sa scriu, si dincolo de scris, fara, n-as mai exista. Daca maine ar veni cineva si mi-ar interzice sa scriu pe viata, sigur as muri. Asa ca pe blog, online, sau in computerul meu, offline, eu scriu. In plus, observ, cu placere, ca oamenilor le place mult ce scriu. Mi-au spus (multi dintre ei) sa scriu o carte. Vroiam demult sa fac asta, dar in alta limba, in franceza. Pentru ca oamenii ma roaga, si mi se pare ca le datorez cumva asta (le-am creat nevoia), voi scrie si in romana, carti. 3. Cum reactionezi la comentarii negative? Nu am avut inca. Dar daca as avea, probabil ca nu le-as lasa sa apara. Mi se pare ok contradictia, dar nu lipsa respectului sau injuriile. Depinde ce intelegem prin « comentarii negative ». 4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit? N-am avut o idee initiala. Asa cum am spus mai sus, n-aveam de gand sa-mi fac blog, nu ma atragea deloc ideea. Ca si jurnalist de IT si comunicatii am stiut foarte devreme despre bloguri,…