blonda

Fiecare parfum are povestea lui, in viata unei fete. Asa cum pe Nina l-am intalnit in 2006, si a fost dragoste la prima vedere, la Paris, in escala spre Maroc, unde aveam sa incep aventura raidului prin desert, So Pretty de la Cartier e unul din parfumurile care are cea mai frumoasa poveste in viata mea. Philippe si cu mine, anii 90, iubire fuzionala, intensa. Teoretic, nu alegi un parfum fara omul in cauza, dar eu eram deja in Romania in vacanta de Craciun, iar el trebuia sa vina cateva zile mai tarziu, sa petrecem Craciunul impreuna. A intrebat la parfumerie ce parfum sa-mi cumpere, doamna de acolo i-a cerut niste date: varsta mea, culoarea ochilor, culoarea parului. 20, blonda, ochi albastri. I-a recomandat So Pretty, Cartier. Nu cred ca tuturor blondelor cu ochi albastri le sta/le place, dar eu l-am adorat, si continui sa-l folosesc. Azi am avut o emotie puternica, caci am ales sa-l pun si a navalit o cohorta de senzatii. Niciodata cand port parfumul asta nu uit…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

In seara calda de sambata de iunie, Costel n-avea alt chef decat sa stea tolanit pe fotoliu si sa bea o bere sapte, adormind la un film, sau afundandu-se intr-o reverie placuta cu subiect fundul colegei de birou pe care o va revedea abia marti, ca sunt Rusaliile, si e week-end prelungit. Parca-n vis e si mai bombat… cred ca se confunda cu siluetele fetelor din filmele explicite la care se mai uita Costel, de plictiseala. Desi e week-end prelungit, n-au plecat nicaieri, pentru Ana e in acea perioada a lunii, si dupa ce ca e insuportabila si inca mai pisaloaga decat de obicei, in plus chitaie prin casa ca o doare, tranteste si bufneste ca si cand ar fi vina lui. Asa ca nu era cazul sa mearga undeva, poate vor merge doar maine la un gratar aproape de Bucuresti. Tocmai isi desfacuse a doua bere, ca fu intrerupt din leneveala de na : « Costele, imbraca-te si hai la supermarket, ca doar nu crezi ca ma duc singura sa iti car tie berile si sa cumpar ce ne trebuie pentru gratarul de maine… », o voce stridenta care parca sfasia aerul. Costel, strambandu-se vizibil, se ridica agale : « Da, mami, mergem. », in sinea sa, insa, se naruia visul frumos al unei seri linistite. Si o maimutari pe la spate, ca in copilarie. Noroc ca in supermarket Ana distribuia rolurile, astfel incat fiecare din ei strabatea alte raioane si alegea produse. Asta, macar, ii oferea liniste, si n-o mai avea pe nevasta-sa mereu pe cap. Si isi mai putea clati si ochii daca zarea mamici ratacite la cumparaturi la acea ora. La raionul de legume, Costel alege rosii, salata verde, castraveti…. sa faca Ana maine o salata. Dupa ce le cantareste, in drum spre carucior, zareste o blonda. Sta langa standul de castraveti, e cu spatele. Hm, e vara, are o rochie deasupra genunchiului, inflorata. Nu e stramta, deci nu-i poate compara fundul cu fesele din amintire. Costel arunca o privire rapida in jur, Ana nu-i in preajma, si decide sa se bage-n seama cu blonda, poate poate iese ceva. Si daca vorbeste cu ea, ii vede macar decolteul, tot castiga ceva, sa nu fi venit aiurea la supermarket. O sambata seara care ar fi putut fi atat de linistita! Pregatindu-si cuvintele, Costel gandeste : «Pai pentru ce sunt decolteele si fustele scurte? Ca sa-i faca pe barbati sa mediteze cu smerenie la cele sfinte, desigur. Sfanta ipocrizie! Daca ne uitam in decolteu, ni se spune apoi ca suntem obsedati sexuali. Daca nu ne uitam, suntem impotenti. Da’ barbatii de ce nu se supara cand isi pun un tricou si pantaloni mulati si cucoanele se uita fix la muschii si la fundu’ lor bombat? Revolutia sexuala si moda dezgolirii provoaca prea multa dorinta masculina, comparativ cu nivelul de satisfactie. Barbatul vede partile dezgolite, dar civilizatia il obliga sa-si reprime dorinta, ca doar nu se poate purta ca un animal. Si ghici ce? Excitatia constanta, lipsita de finalizare, ii declanseaza un mecanism natural de…

Ma gandeam  mai demult sa scriu despre vin, si parca niciodata nu gaseam timp. Caci, ca unele dintre placeri, este mai interesant sa-l savurezi decat sa-l « povestesti ». Cum ar zice reclama din Franta, « c’est ceux qui en parlent le moins, qui en mangent le plus » (e o binecunoscuta reclama, la mancare ce-i drept, dar cam asta e esenta ideii, valabila si pentru vin, si pentru alte placeri :D). In viata reala, insa, mi se mai intampla sa spun povestea mea cu vinul (evident la un pahar de vin). De cate ori o spun, oamenii sunt cuceriti de ea, si imi cer sa o repovestesc si altora, asa incat, povestea mea e un fel de viral al serilor de vin 🙂 Un viral in real, adica 🙂 Asa incat m-am gandit sa o si scriu, probabil merita. Eu am fost un copil extrem de cuminte. Am stat in banca 1 pana la clasa a 12-a, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a. Am fost la olimpiade, matematica, fizica. N-am avut prieten (ca n-am vrut – desi indragosteli aveam), n-am fumat, si, evident, n-am baut. Mergeam la petreceri (ceaiuri, cum li se spunea atunci), si ramaneam pana tarziu, caci mama avea o incredere netarmurita in mine si imi permitea sa stau pana pe la 1-2 dimineata, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegii mei. Dar pentru ca nu-mi interzicea nimic, nici nu eram tentata sa fac ceva (vreo prostioara). In fine. Dupa admiterea la Facultatea de matematica de la Universitatea Bucuresti, unde am si intrat (ca eram buna la mate), am plecat in Franta, printr-o increngatura de imprejurari pe care nu le povestesc aici. Am ajuns la Bordeaux, in 1991. Tara vinului, patria vinului…  Eram mica si inocenta, eram copil. Caci da, eu la 18 ani eram copil. Si, cum am zis, nu beam nimic. Niciodata. Nici macar bere. Deci nu beam alcool deloc. Bun, m-am prins foarte foarte repede acolo (fara sa-mi spuna cineva ceva in mod direct), ca trebuie sa beau. Ca erai roman nu te tratau altfel decat pe ei, dar daca nu beai, da, asta era o piedica in integrarea sociala. Acela era motiv serios de a te respinge social. Atunci, ca un copil bun, permeabil, dornic sa invat, maleabil, m-am apucat de baut. Ca daca nu bei, n-ai decat doua motive: 1. esti ciudat si aiurea, si nu te baga-n seama, esti implicit antipatic. 2. esti bolnav, si atunci da, te iarta. Dar nu e asa usor, nu prea poti minti, ca te intreaba ce boala ai, cum evolueaza, adica ar fi complicat sa afirmi ca esti bolnav, pentru ca te tot intreaba… asa incat e greu sa mentii pe termen lung varianta cu vreo boala. Deci m-am apucat sa beau ca ei. Zilnic la pranz si seara, la fiecare masa. Un pahar de vin, ca nu te obliga nimeni sa bei cantitati mari. Principalul este sa bei, macar un pahar. Apoi, nu ti le numara nimeni, nu exista ratie. Am baut, deci, zi…

– Imi pusesem sufletul in causul palmelor, la vedere. Ai trecut pe langa mine, si ti-a atras atentia. Te-ai oprit si te-ai uitat la sufletul meu, pe vremea cand eu nici nu ma uitam la tine, preocupata fiind de numaratoarea stranie din acea vreme. Apoi, insa, te-ai eclipsat. Sufletul e tot aici. Tot in causul palmelor. – Erai aici, undeva, departe si totusi aproape. Ma invaluiai in priviri, ma insoteai printre cuvinte. Cand ai disparut, a fost brusc si neasteptat. S-a facut intuneric si frig. S-a facut tacere si singuratate. Lucrurile au devenit anoste. Imprejurarile gri, fara sens, fara gust, fara savoare, fara sclipire. – Cateodata ma gandesc ca sunt nascuta sa-mi port crucea de « om » diferit atat de mult de ceilalti « oameni ». Sunt doar deghizata in ceea ce vedeti: o blonda draguta, prostuta, fara multe dileme si probleme. – Sunt nedumerita adesea printre oameni. Ma uit la ei: au doi ochi, un nas, doua urechi, doua maini, doua picioare, 20 de degete. Merg, vorbesc. Gandesc. Muncesc. Pleaca in vacanta. Asculta muzica, danseaza. Rad, plang, fac dragoste, fac copii. Voteaza. Da’ cert nu-s din aceeasi specie ca mine. Eu evoluez printre astia. …Mie mi se par alta specie, de-a dreptul. Poate sunt eu defecta. Sau nascuta prea devreme. – « Nebunia » nu se masoara in bani. Sentimentele, atasamentul, pornirile de a darui, fidelitatea prieteniei, loialitatea, dorinta de a face o placere unui prieten, toate acestea nu se cuantifica in sume, nu au legatura cu cifrele (fie ca ele au zerouri mai multe, mai putine, sau deloc). Frisoanele provocate de cineva nu se pot masura nici cu metrul, nici cu kilogramul, nici cu ora, nici cu leul. Ceea ce simti pentru un om, capacitatea de a-l ajuta, de a-l asculta, de a-l proteja, de a-l ridica, de a-l impinge spre victorii, de a-l sustine in drumul spre succesele vietii nu se numara, nu se poate evalua. Dragostea nu se masoara, nici ea, nici in kilometri, nici in kilograme, nici in euro. – As reincepe sa numar saptamani, dar e oarecum de prost gust, acum. N-am vocatie de Penelopa, dar destinul parca se incapataneaza sa ma convinga ca pot face orice fel de rol. Astept cu nerabdare sa joc Alba ca Zapada, in momentul trezirii. – Discutand diverse, am inteles ceva: prefer sa lupt contra unui partener pe care il respect. Nu sa ma lupt cu unul la care mi-e sila sa ma uit, si care-mi provoaca greata. Vreau, deci, o insanatosire a lucrurilor – Azi: niste scari in rolul madeleinei lui Proust. Mi-am dat seama cand coboram acele scari, azi, scari pe care nu le-am mai coborat de 3 luni, ca ultima oara cand le coboram, ma sunasei, si vorbeam cu tine la telefon… Ma intrebasei de altfel, unde sunt, de rasuna asa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It