intrebari

Am avut « perioada roz », cam prin clasa a opta. Ciudata. O perioada roz, cumva doar exterioara. Interior, chinuri adolescentine, intrebari despre existenta, de ce-uri multe. Varsta cu dileme existentiale. Poezii, desi imi placea matematica. Sau poate tocmai de aceea. Framantari. Cautari. Apoi nu stiu sa fi privilegiat vreo culoare. Mai degraba non-culorile. Si socul mare, la 28 de ani, cand, intr-o vara, mi-am numarat rochiile negre (subliniez: de vara!) din dulap. Erau peste 10, doar de vara. Nefiresc pentru anotimp. Negrul imi place in continuare, e sobru, elegant, decent, discret. Vara, insa, am inceput sa port mult alb. Si, de cate ori pot (de cate ori imprejurarile o permit), adopt ceea ce numesc eu culori hotarate. Rosu, verde tare, albastru intens, turcoaz, fuchsia. Pastelurile, rar 😉 Viata mea e zvacnire si culoare, in intensitati si furie. O furie de a trai, dar o furie senina, asumata, impacata. Pare un paradox notiunea de furie senina. Dar nu este. Furia asta nu e de-constructoare, ci cladeste. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nenorocirea e ca oricat ai fi de deștept sau de înțelept sa ii sfătuiești pe alții, in propriile povesti de dragoste esti neputincios, neștiutor, ai 16 ani mereu. Desi temerar, esti speriat. Tremuri, iti pui sute de intrebari la care iti dai o mie de raspunsuri, dar habar nu ai care este cel corect. Daca o exista, vreodata, unul care sa poata fi numit corect, daca viata nu e o increngatura de situatii diferite, si pe orice carare ai apuca-o, ajungi undeva, in moduri diferite… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am apreciat intotdeauna oamenii care isi pun intrebari, despre ce e in jur, despre ce se intampla, despre ei insisi, despre lucruri, despre viata. Intrebarea e mecanismul simplu, dar perfect, care demonstreaza ca esti cu adevarat viu. Nedumerirea este unul din motoarele vietii. Am apreciat intotdeauna oamenii care pun intrebari, atunci cand nu inteleg ceva, sau cand nu stiu ceva. Decat sa faca aproximari, deductii (poate false), decat sa traga concluzii pripite si fara fundament, mai bine intreaba. Ca jurnalist, cand interlocutorul spunea ceva ce nu intelegeam (fie ca nu stiam termenii- uneori de specialitate, fie ca nu era clar enuntul), nu mi-a fost niciodata teama sa pun o intrebare suplimentara ca sa ma lamuresc. Si inca una, si inca una, daca tot nu era clar. Si inca una. Pentru ca daca eu, ca jurnalist, nu intelegeam, ce-ar putea intelege cititorul din ceea ce scriu fara sa fi inteles? Apreciez oamenii care fac asta, care pun intrebari, cand nu inteleg. Prefer sa fiu intrerupta si intrebata, decat sa ma trezesc, mult mai tarziu, cu ditamai deductia transformata in cine stie ce situatie, plecata de la niste neadevaruri…. Deci chiar admir oamenii care intrerup ca sa intrebe cand nu e clar ce aud. In plus, admir oamenii care isi pun intrebari in permanenta, despre ceea ce aud/vad/traiesc, despre ceea ce ii inconjoara. Cred ca ar trebui sa ne pastram intotdeauna inocenta acelui « de ce » copilaresc, cu care micutii isi innebunesc parintii, si el sa nu fie estompat de blazare, de teama, de rusine, de frica de a fi judecati, de a parea ridicoli… Cred ca viata ar fi mai frumoasa si mai simpla, daca am avea aceeasi puritate si am indrazni sa rostim « de ce »-urile care se impun, sau intrebarile care ne trec prin cap. Si sa nu ne retinem, sa nu le reprimam, sa ne dam voie sa se nasca intrebarile…. Sa acceptam ca nu le putem stii pe toate si ca e firesc sa invatam la orice varsta. Insa, ca si complement, mai spun si ca intrebarile te definesc poate mai mult decat alte lucruri pe care le rostesti. Oamenii te pot « ghici » mai usor dupa intrebarile pe care le pui si pe care ti le pui. Ele te deseneaza si te definesc mai precis decat un enunt. Cand iti pui unele intrebari, lasa-ma sa te privesc, sa-ti raspund, dar sa ma gandesc ca la momentul acela, acea intrebare nu trebuia sa existe…  Mai direct, daca-ti pui intrebari de gâgă, asteapta-te sa fii privit ca atare.     share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mona, o prietena draga, m-a provocat sa raspund la niste intrebari. Am o stare ciudata si inchisa de cateva zile, de blocaj  (de ne-scris), dar pentru ca mi se pare prea nepoliticos sa nu-i raspund intr-un termen rezonabil (deja am intrat in a doua zi), iata: 1. Cand ai inceput sa scrii in online? La inceputul lui mai 2009, daca e vorba de blog. Daca e vorba de altceva, demult, caci sunt jurnalist, din 1995. Opt ani am scris pe IT si comunicatii, deci cu online-ul stau binisor 🙂 Dar vorbind strict de blog, in mai 2009. Atunci am participat la un concurs de gatit in aer liber. Mi-a placut atat de mult ideea incat am vrut sa merg. Deoarece am luat si premiu cu ce am gatit, am dorit sa povestesc prietenilor mei (celor care nu au putut veni) toata tarasenia si sa le arat fotografii. Atunci, cel mai simplu mi s-a parut sa fie online ca sa rezolv totul trimitand un simplu link. Nicidecum nu aveam de gand sa fie blog, nu ma atragea ideea, nu doream sa scriu online. Si habar n-am de ce am continuat. Poate pentru ca oamenii mi-au spus ca tare le e drag sa ma citeasca si din alta parte decat din ziare. Ce-i drept, blogul ofera o alta libertate, pot scrie cu alt fel de scriitura decat in presa economica. Sunt, de altfel, colegi din presa economica, carora le multumesc ca si-au facut blog. Fara acest lucru, n-as fi stiut ca au condei, ci doar ca sunt buni jurnalisti (fler, corectitudine, principii de strangere a informatiei, scriitura clara corecta). 2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog? De scris, eu scriu de cand ma stiu. Scriu cum respir. Daca n-as mai scrie, m-as ofili. De cand ma stiu scriu scrisori celor dragi, chiar daca ii vad zi de zi. Pentru ca pentru mine, nivelul scris si nivelul vorbit comunica lucruri complementare, in moduri diferite. Imi place sa scriu, si dincolo de scris, fara, n-as mai exista. Daca maine ar veni cineva si mi-ar interzice sa scriu pe viata, sigur as muri. Asa ca pe blog, online, sau in computerul meu, offline, eu scriu. In plus, observ, cu placere, ca oamenilor le place mult ce scriu. Mi-au spus (multi dintre ei) sa scriu o carte. Vroiam demult sa fac asta, dar in alta limba, in franceza. Pentru ca oamenii ma roaga, si mi se pare ca le datorez cumva asta (le-am creat nevoia), voi scrie si in romana, carti. 3. Cum reactionezi la comentarii negative? Nu am avut inca. Dar daca as avea, probabil ca nu le-as lasa sa apara. Mi se pare ok contradictia, dar nu lipsa respectului sau injuriile. Depinde ce intelegem prin « comentarii negative ». 4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit? N-am avut o idee initiala. Asa cum am spus mai sus, n-aveam de gand sa-mi fac blog, nu ma atragea deloc ideea. Ca si jurnalist de IT si comunicatii am stiut foarte devreme despre bloguri,…