durere

Intamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste. El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului. Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: « Ochii vad, inima cere. » Intelepciunea populara nu spune « trupul cere », ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor. Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este « patat » de o asemenea « intamplare », n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: « Nu s-a intamplat nimic. » Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: « Nu s-a intamplat nimic. » Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins « cu raţa-n gură », si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: « Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau? »  Trist 🙁 Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic. Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste,…

Se da urmatoarea imagine, postata de cineva pe Facebook (nu conteaza cine): Si apoi, se observa reactiile comentatorilor la poza asta.  Primele reactii sunt negative, toate. Nu se pot detasa de sordid. « Acolo sunt insecte, sunt serpi, in casa e umezeala, e frig, e urat, sunt tantari, e igrasie », etc. Casuta este ca in povesti, dar toti o luau la propriu, la puricat, la disecat, ca si cum trebuia sa se mute acum si aveau o problema cu umiditatea. Oricum aveau ochiul antrenat sa vada partea rea a lucrurilor, si-l foloseau din plin. Fie ca « strugurii sunt acri », fie ca pur si simplu vedeau raul, inaintea oricarei posibilitati de bine. Ca si cand nu ar fi suficient ca traiesc zi de zi in Romania.  Sa nu te poti detasa de realitate ca sa poti visa, mi se pare foarte trist. Sa ai nevoie sa invoci numai partile rele pentru a minimiza ceva cu potential de poveste, mi se pare aproape o boala, o saracie sufleteasca, o durere, o buba. I-am privit mai multe ore, cum isi revarsa tristetile si veninul. Aveam senzatia ca particip la un experiment psihologic pe viu. « Spuneti ce va trezeste in minte imaginea aceasta. » Uneori chiar am senzatia ca traim intr-un mare sanatoriu. Si intrucat ei sunt mai numerosi ca noi, nu stiu daca totusi nu cumva ne-au declarat nebuni pe noi. Ei sunt betegi sufleteste. Nu iubesc, ci socotesc: calculeaza sansele de reusita. Sunt incapabili sa viseze. Iau lucruri nemestecate… Cauta pe Google retete pentru orice (« cum sa pastrezi o relatie »). Inghit, in schimb, gogosi despre fericire, desi nu-s in stare sa vada lumina si bucurie. N-au aripi, dar vor sa zboare. E o lume foarte trista…   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt unele lucruri pentru care ai varsat atatea lacrimi incat pur si simplu nu mai ai. Lacrimi nu mai ai. Te invadeaza ceva ca o durere surda, dar atat de cunoscuta. Ai invatat-o si te-a invatat. Ii cunosti etapele, cotloanele, desfasurarea. Si ea te cunoaste. Te invaluie, te stie. Deja cunosti mecanismele. Vezi. Si inainte, si pe parcurs, si dupa. Deja ii stiu si chinurile, si etapele. Nu mai pot sa plang, desi ma doare, inca, de fiecare data. Si nu as spune ca ma doare mai putin. Ma doare altfel. Sa te faci una cu durerea. Sa intre in tine si sa intri in ea. I le cunosc pe de rost, momentele. Introducerea, cuprinsul, deznodamantul. Cunosc premisele, simt cum vine, stiu ce se intampla in acel timp, stiu si cum e a doua zi. Stiu si zambetele retinute de a doua zi. Si glumele de dupa… Cunosc tristetile. Am facut cunostinta cu ele…   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

As putea sta ore intregi sa privesc cum cerul se contopeste cu marea. In sezonul acesta nu exista linie de demarcatie intre ele, orizontul dispare. Asta ma fascineaza. Si n-as stii sa spun daca e mai corect ca cerul se ineaca in mare, sau marea se pierde in cer. Cuplu perfect, fuzional, asortat, un gri intens… In mine e o liniste si o neliniste. Un calm aparent care mascheaza o durere adanca. O rana deschisa, pe care incerc sa o acopar privind marea. Detalii intregi imi amintesc de tine, si  uneori, o zvacnire provoaca o durere atat de acuta in stomac, incat imi inchipui ca asa as simti si o lovitura de cutit. Cu diferenta ca aceea, calda fiind, nu te doare. La mine doare inca din prima secunda. Iar senzatia se estompeaza greu. Ma duc pe plaja, sa privesc marea. Apele linistite sunt adanci. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It