durere

Am dormit aproape tot drumul Suceava-Bucuresti. Cinci ore. M-a lasat, desi, de obicei, nu ma lasa, de obicei ma zgandareste, ca sa vorbim, sa sporovaim. Si-a dat seama ca nu-s bine. Dincolo de raceala pe care reusisem sa o fac, din plin, in prima seara, la Suceava, iesind in bluza in curtea hotelului, ma simtea ca nu-s bine. O mahnire adanca pe suflet. Nici nu-i spusesem ce, de ce, desi eram cu el in masina, la dus, cand aflasem frumoasa veste. Mi se cernise sufletul instantaneu, mi se crispasera colturile gurii, mi se intunecasera ochii. Si totusi, nu spusesem nimic. Cu un fel de resemnare in fata loviturilor vietii. Eram doar foarte preocupata… rasul mi se modificase. Nu mai putea fi atat de cristalin. Dar era bine ca nu eram la volan… Cu ironie, viata imi aducea, in aceleasi momente, in fata oameni [care sa ma ajute, care sa ma agaseze], iar eu nu doream decat sa stau intr-un colt, sa-mi ling ranile. Si sa plang, eventual. Insa n-am plans nici pana azi. Probabil, plangand, mi-ar fi putin mai bine…. N-a fost o uluiala, a fost o deceptie amara. N-a fost o mirare, pentru ca undeva, in mine, ascuns intr-un colt intunecos, ma gandisem la asta. De ce ma gandisem? Pentru ca « a pune binele inainte » mi se pare ceva searbad, daca nu e bazat pe argumente. Pentru ca… nu de multe ori, dar de cateva, relevante, mi se mai intamplase ceva similar, in istoria asta. Pentru ca, ei bine, pentru ca luciditatea si spiritul meu matematic ma obliga sa gandesc toate variantele. Deci nu, n-a fost o mirare. Insa a fost o mahnire intensa. O durere profunda, scurta, adanca, ca o lovitura de cutit bine aplicata. Fara prea mari artificii. Scurt si adanc. Mai ales pentru ca pusesem mult suflet, foarte mult. Si al meu si al mamei, pe care o rugasem ceva, pentru mine, fara sa-i dau explicatii. Se mirase, dar a tacut, daca a vazut ca nu-i raspund la intrebari. Dupa veste, am continuat conversatia, in masina, desi cu vocea schimbata. Nu i-am spus, desi, fiind prietenul meu bun, de peste 8 ani, ar fi inteles. Dar unele lucruri sunt ale mele si nu stiu, parca nu simteam… Insa a simtit cotitura, starea mea schimbata. A incercat sa fie tovaras bun, si asa a si ramas, pe parcursul zilelor. M-a aparat si de o intruziune nedorita, sambata… cavaler perfect. Iar duminica m-a lasat sa dorm in masina. Cu exceptia catorva momente, cand ma trezeam, am dormit. Un somn chinuit si rau. Chinuit de boala si de ganduri. Iar cand ma trezeam, primul meu gand, gri-negru era…. imi reaminteam, si primeam din nou lovitura. Si-atunci preferam sa ma scufund instantaneu in somn. De boala si de dorinta de a uita, de a trece in vis. Ajunsa acasa, pustiita… nu ma gandeam sau incercam sa nu… Pe de alta parte, au mai fost momente. Eu insami mi-am spus, in toamna, am stiut ca va fi anevoios drumul, dar ca…

Si eu am avut momente grele, si momente in care ma dureau strazile, ma frigea asfaltul, ma sufocau cladirile. Dar dincolo de toate astea, exista cer senin, e soare, si e un zambet al unei persoane dragi…. Si multa dragoste. Exista joc si multe rasete. Daca simti asta acum, imi pare foarte foarte rau. Stiu ca nu e usor. Doare. Iar durerile actuale sunt coplesitoare, inlatura durerile trecute, ca si cand ele n-ar fi existat, le sterg pana si din amintiri, ne e greu sa ne inchipuim ca am supravietuit unor lucruri uneori chiar mai complicate.  Daca simti asta, acum, imi pare rau. Dar eu sunt aici, si sunt garantie a faptului ca exista zambet dincolo de asta. Suras, soare si joc. Stiu ca acum poate n-ai chef de joaca. Nu-i nimic. Eu te astept, desenez sotronul intre timp. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Durerile sunt de mai multe feluri. Nu-s unitare. Mie-mi pare ca bucuria e universala, in comparatie cu durerea, care imbraca multe infatisari. Durerea are mii de nuante, mii de unghiuri, mii de laturi intunecoase, mii de cotloane, mii de fatete. Mii de sageti te impung in suflet. Iti tragi respiratia, adormi greu, cu lacrimi in ochi, care ti se usuca noaptea pe obraji, urme de netagaduit ale unor dureri intense, ca niste trasee ale unor nefericiri ce nu si-au gasit iesirea din labirint, ca niste albii ale unor rauri secate, in deserturi unde nici animalele nu mai au hrana, si haladuiesc scheletice si fara sens printre trunchiuri uscate de copaci morti si bolovani. Demonii sunt ascunsi in lemn, schimonositi, si te pandesc ca hienele. Cand treci, se napustesc asupra ta si te devoreaza, incetul cu incetul, despicandu-te in fâşii mici, rupandu-ti sufletul in bucatele, inima in farame si corpul in fragmente. Dimineata, te trezesti, si dupa cateva secunde, iti amintesti. Te doare atat de rau incat vrei sa fugi. Vrei sa-ti anihilezi simturile. N-ai unde sa fugi, durerea ti-e lipita de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustata. Esti un basorelief sculptat in durere. Inchizi ochii, e in tine. N-ai unde sa pleci. Esti neputincios, si asta te doare si mai tare. Nu ai cum sa ii scapi, esti oricum si oriunde in raza ei de actiune. Nu prizonier, caci o duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ea sunteti prizonieri, care al cui, tu al ei sau ea al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun. Durerile sunt de mai multe feluri, mute sau zgomotoase, seci sau inecate in lacrimi, hohotite sau incremenite, nemiscate sau schimonosite. Faptul ca nu vorbesti, ca nu te plangi, nu inseamna ca nu te doare. Doare. Dar taci, pentru ca nu poti deschide gura. Si doare al naibii. Faptul ca te jeluiesti, nu inseamna, nici el, ca te doare mai putin. Ies vaiete din tine, ai devenit tu insuti un vaiet, te scurgi cristalizat in acele sunete de jale, si totusi, doare infernal. Nu-ti trece nici tacand, nici exprimand. Nu exista formula de alinare. Trece cand trece, si-n general trece dupa ce doare atat de rau incat nu mai poate durea, fizic, cand esti extenuat de perceptia durerii, sau mai precis, te obisnuiesti cu durerea, si ea cu tine. Durerea nu e anihilata, cred, decat de timp, si cateodata nici de el. Cateodata, in ciuda trecerii timpului, nu se estompeaza absolut nimic. Iti pare ca te-ai vindecat, ca ti-e mai bine. Durerea ramane acolo, intr-un colt de suflet, si se reactiveaza cu puteri nebanuite, inca si mai intense, si mai adanci, la o inflexiune de voce, la un gest, la o mica intamplare. Exista cate un mecanism gen « madeleine de Proust » , cate un mic lucru, un miros, o adiere, care-ti readuce durerea ca-n ziua dintai, neostoita, neconsumata, neduruta. Si-ti vin lacrimile in ochi, suvoi, sute de lacrimi. Inutile, nu spala si nu limpezesc nimic. Doar doare al naibii, continuu, ca si cand nici…

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi). In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. « Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie ». Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir. O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei,…