durere

Opt, cifra asta care suna asa plin, rotund, opt… Cifra asta care mi-a placut intotdeauna, in mod nedeclarat. Pana si asta-mi devine insuportabila. Opt saptamani. Seara implinirii celor opt saptamani m-a prins iar facand ciorba. Ma ferisem sa mai fac ciorba in zilele de luni. Nu in mod constient. Ma ferisem sa fac ciorba luni asa cum te feresti sa treci pe sub scara, sa versi sare, sa vezi pisica neagra. Ma ferisem ca din superstitie, desi nu-s deloc superstitioasa. Si mi-ar placea sa stiu sa spun un descantec [desi nu cred in descantece!] care sa faca sa dispara raul acesta, sa se termine zilele pe care le numar… Cum faci sa te trezesti atunci cand nu dormi? Ciorba celor opt saptamani a continut o doza egala de lacrimi ca cea a celor trei saptamani. Pariez ca daca as fi plans intr-o cana din aceea de masurat lapte, faina, zahar, lacrimile mele ar fi avut fix atatia mililitri ca si cele de lunea de acum mai bine de-o luna. N-am mai taiat legumele, am evitat de data asta. Am vrut sa mearga repede… sa treaca, sa se duca, sa fiarba! Am incercat sa nu stau seara acasa… desi fara niciun fel de chef, m-am fortat sa ies la niste cumparaturi, ceva mai devreme. Fara lista, caci oricum nu aveam stare. Nici de lista, nici de cumparaturi. Cateodata, lucrurile simple ale vietii devin atat de complicat de efectuat, ca niste sarcini grele, imposibile, infinit de grele de asumat. Pana si a pasi. A pune un picior in fata altuia e cateodata de o infinita dificultate. M-am tarat mental spre hipermarket, m-am miscat mecanic printre rafturi, am privit cu ochii goi lucrurile, am apucat cu mainile tremurande sticlele, cutiile care-mi trebuiau, am platit fara sa realizez, am ajuns la portbagaj, am pus ce cumparasem in masina… Am demarat. Am parcat acasa… Am urcat… Am evitat calculatorul. Acest prieten bun imi zambea had, vedeam fraze haotice ingramadindu-se pe ecran. M-am tinut departe de el, si am aterizat in bucatarie. Unde am inceput sa fac, masinal, o ciorba. Ciorba! Si atunci m-a lovit amintirea ciorbei de trei saptamani. Si atunci, din mine au inceput sa curga, nestavilite, toate lacrimile acestei pierderi, toate lacrimile acestei absente, toate lacrimile acestui gol din suflet. N-am constientizat niciodata, dar cifra opt imi era draga. Opt, acel opt care e un infinit ridicat spre cer! Dar… Doamne fereste ca acest opt sa devina infinit. Vreau ca numaratoarea sa se opreasca! Ajuta-ma, Doamne! Cum faci sa te trezesti cand nu dormi? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am inceput aceasta zi, in care se implineste a sasea saptamana de la sfasiere, am inceput-o si am trait-o, intr-un mod … aproape anesteziat. In primul rand ca si-au facut aparitia niste neplaceri ale imediatului cotidian. In al doilea rand, ca acum cand scriu, sunt dupa 38 de ore de nesomn. E luni seara si sunt treaza de duminica de la pranz. Noaptea de duminica spre luni a fost noapte alba. Iar ziua de azi a fost plina de alergaturi. Acum sunt in picioare de 38 de ore. Poate ca asa a fost si intentia subconstienta. De a ma aduce in aceasta stare, anesteziata, cum spuneam, pentru a diminua ceea ce simt. Sa fiu in felul acesta, la capatul resurselor fizice, pentru a-mi micsora resursele de a suferi. Dar a fost neconstientizat, involuntar. Nu o alegere gandita, cantarita, voita. Ironia sortii face ca aseara am fost in una din zonele sensibile ale geografiei personale. Viata, cateodata, ne face glume din acestea… glume? Si poate tot ironia intamplarilor si a lucrurilor face ca ieri am ales din dulap tocmai acea pereche de pantaloni maron pe care ii purtam pe 17 decembrie. Nu i-am mai purtat de atunci. Nu ii evitasem, nu in mod voluntar. Dar am atat de multe haine, si-n plus am stat atat de mult inauntru iarna asta, incat… Pur si simplu, mainile mele nu s-au indreptat spre acel obiect vestimentar in tot timpul asta. Iar aseara, nu stiu cum, m-am trezit imbracata in ei… si culmea! Am stat toata noaptea in acelasi cartier… Dulapul meu contine toate senzatiile, toate trairile. Scriam acum cateva luni: « Cateodata, nu pot alege rochia verde, sau cea rosie, sau cea galbena, pentru ca… E ca si cand as duce pe cineva cu mine, ascuns in cusaturi, in captuseala, microscopica prezenta, dar infinit de pregnanta. » Si uite asa, n-am ales pantalonii maron toate lunile astea. Nu i-am evitat in mod constient, spre deosebire de itinerarii, pe care le ocoleam voluntar. Dar, cum nimic nu e intamplator in viata, m-am trezit aseara imbracata cu acei pantaloni. Acestea sunt lucruri exterioare. Intesate de sens, dar exterioare. In interior, sunt chircita. Iar faptul ca n-am dormit de 38 de ore ma face sa prefer descrierea lucrurilor exterioare. Numar in continuare minutele, orele, zilele. Mi-as dori sa nu mai numar. Mi-as dori sa nu fi avut punctul de plecare de la care numar… Mi-as dori sa ma trezesc. Asa anesteziata cum sunt, mi se pare ca dorm. Si ca sunt intr-un cosmar. Din care pot sa ies, daca deschid ochii. Un cosmar, care ma arde, ma doare, ma pustieste. Numar, si mi-as dori sa nu fi avut de ce sa numar. Cineva m-a intrebat acum 2 saptamani, cand se implineau patru: « Dar ce s-a intamplat acum 4 saptamani? Te-ai lasat de fumat? » Cat de superficiala privire! Superficiala in sensul de suprafata, de privire care ramane doar pe exteriorul lucrurilor si nu patrunde deloc sensul lor. Eh, m-am lasat de fumat de niste ani, si tocmai, m-am reapucat acum sase saptamani…Ma voi lasa iar. M-am lasat deja, de…

Numar in continuare minutele, orele, zilele. Ma arde in continuare si ma pustieste absenta. Imi lipseste si simt acut aceasta lipsa. « Un seul être vous manque, et tout est dépeuplé » (O singura fiinta iti lipseste si totul pare pustiu), mi-am amintit atat de intens saptamanile acestea ce spunea Lamartine. Exact asta e ceea ce simt acum. In fiecare clipa. Sunt ocupata, am un program destul de nebunesc (de pilda, in ultimele doua nopti am dormit 6 ore in total). Insa asta nu ajuta la nimic. Ah, desigur, da. Ma misc printre oameni. Am reinvatat sa zambesc. De fapt, a trebuit sa reinvat sa zambesc. Sa nu mi se citeasca durerea, disperarea, crisparea, fatalitatea, lacrimile, in fiecare dintre privirile pe care le aruncam spre oameni si spre lucruri. Se pare ca zilele acestea, in ciuda oboselii, in ciuda durerii extreme, in ciuda abisului care mi se casca in suflet, am aratat exterior senina. Mi-am recapatat privirile…  Asta e bine, cum ziceam. Probabil, pentru ca viata sa ma scuture, sa ma deturneze de la durerea mea profunda, marti m-a apucat o durere cumplita fizica. O durere de dinti. Mergeam spre birou, si pe drum, pe la jumatate, m-a pufnit plansul, cu adevarat, de durere. Conduceam si plangeam cu lacrimi siroind neintrerupt. O luasem pe linia de tramvai (ceea ce nu fac niciodata), ca sa ajung cat mai repede. Plangeam si conduceam. Au urmat cateva zile de chinuri fizice. Ei bine, din pacate, aceste dureri nu m-au facut sa uit durerea cealalta, mult mai importanta, mult mai serioasa. Francezii au un proverb foarte graitor pentru a ilustra ca dintre doua nevoi, primeaza cea mai ardenta: « Qui dort, dine » (cine doarme, cineaza– pentru a spune ca daca-ti este foame si daca-ti este somn, dormi si asta e, foamea se estompeaza in somn). La mine lucrurile n-au functionat pe acest principiu. p.s. Cateva mici precizari, care mie mi se pareau evidente, insa pare a fi nevoie sa le enunt, pentru unul din cititorii acestui blog (si ca sa nu apara altii sau alte discutii) : 1. Daca citesti ceva aici si nu intelegi despre ce e vorba exact in propozitie… inseamna ca nu-ti era sortit sa intelegi. Cei care trebuie sa inteleaga, inteleg. Asa ca nu cere detalii, chiar daca te simti indreptatit, ca cititor fidel. Si eu citesc texte scrise de oameni pe care nu-i cunosc, iar faptul ca le citesc nu ma indreptateste sa intru cu bocancii in viata lor intreband despre ce e vorba. Le citesc, pentru ca aleg sa le citesc… (citesc putini oameni, dar cand o fac, e pentru ca merita: scriu bine) Asta nu-mi da dreptul sa le scriu email-uri cu declaratii. 2. Cand citesti o postare ca « ciorba« , cand esti barbat, si nu ma cunosti… Cand nu intelegi despre ce e vorba, dar intelegi destul cat sa pricepi ca nu e vorba DOAR despre o ciorba, si ca plang dupa un om, nu pune stupida intrebare: « Cu ce pot sa te ajut? » Cu ce m-ai putea ajuta, cand eu plang dupa altul? Hm. Revin la : « o singura fiinta…

Ceva e innodat, ceva ce trage inapoi, ceva ce trebuie desfacut, rupt, taiat. Ca un nod gordian; dar unde e sabia ca sa-l pot reteza? Durerile prezente sunt mult mai teribile si crude decat durerile trecute. E ca un sfarsit de lume. Chiar daca avem constiinta ca am depasit in viata dureri mai mari, faptul ca durerile prezente ne ard acum face ridicola comparatia cu durerile stinse. Suntem extrem de subiectivi in durere, si nu-s sigura ca avem aceeasi putere de a judeca la fel fericirile. De cateva zile, poate chiar saptamani, simt un blocaj. La inceput am catalogat acest sentiment drept o simpla perioada de off, de inchidere in mine insami, cum mai traversez cateodata. Am asteptat, cuminte si rabdatoare, inseninarea. Ea nu mai vine. Cel mai rau este ca realizez ca am depasit dureri mai mari, ca am supravietuit unor probe mult mai serioase, mai zguduitoare, mai grave, mai puternice. Si totusi, acum ma doare ca si cand e prima durere din viata mea. Ma doare ca o sfasiere, ca o rupere, ca si cand pana acum nici nu am stiut ce inseamna raul. Ma dau doi pasi inapoi (caci intotdeauna imi pastrez structura logica si o doza de pragmatism amestecata cu umorul nelipsit- si-n negrul hau stiu sa fac haz de necaz), si ma uit cu atentie, ma studiez din exterior. Sunt tot eu, cum ma stiu, puternica, solida, nesupusa. Sunt eu, cea calita, trecuta prin foc si para. Sunt tot eu, peste o mie de vieti. Am depasit lucruri teribile, si le stiu. Ma mai lupt si acum cu lucruri dificile, si le stiu si pe acestea. Iar acum, durerea ar trebui sa fie direct proportionala cu… Si totusi, nu e.  Ma doare de parca sunt un nou nascut si e prima mea durere. Ma doare, de parca nu am mai infruntat niciodata asta. Ma doare si parca nu mai stiu sa respir. Ma deruteaza asta. Spiritul meu logic e luat prin surprindere, contrazis, luat in raspar. Nimic din certitudinile mele nu se mai verifica. Stiam ca ma regenerez in iubire, am constatat asta demult. De aceea ma investesc total, de aceea sunt ca neinceputa, de aceea imi dau sufletul pe tava. Pentru ca nu raman atarnata in iubirile trecute, si pentru ca ma regenerez complet. E ca si cand contorul e la zero. Si incep atunci sa traiesc. Acum stiu ca asa voi fi pana la sfarsitul vietii, si ca iubesc atat de intens de parca e prima, singura si ultima oara. Dar acum abia descopar ca ma regenerez pana si in durere. Pana si in capacitatea de a suferi. Ca si cand restul durerilor, prin faptul ca s-au dus, prin faptul ca le-am depasit, ca am incheiat socotelile cu ele, ar fi disparut complet de pe fata pamantului. Ca si cand n-ar fi existat niciodata. Ca si cand durerea asta e prima, imensa, sfasietoare. Unica. In plus, « legenda » spune ca din durere se nasc marile creatii. Chiar am un prieten bun, suflet de artist, care se mentine…