cotloane

Sunt unele lucruri pentru care ai varsat atatea lacrimi incat pur si simplu nu mai ai. Lacrimi nu mai ai. Te invadeaza ceva ca o durere surda, dar atat de cunoscuta. Ai invatat-o si te-a invatat. Ii cunosti etapele, cotloanele, desfasurarea. Si ea te cunoaste. Te invaluie, te stie. Deja cunosti mecanismele. Vezi. Si inainte, si pe parcurs, si dupa. Deja ii stiu si chinurile, si etapele. Nu mai pot sa plang, desi ma doare, inca, de fiecare data. Si nu as spune ca ma doare mai putin. Ma doare altfel. Sa te faci una cu durerea. Sa intre in tine si sa intri in ea. I le cunosc pe de rost, momentele. Introducerea, cuprinsul, deznodamantul. Cunosc premisele, simt cum vine, stiu ce se intampla in acel timp, stiu si cum e a doua zi. Stiu si zambetele retinute de a doua zi. Si glumele de dupa… Cunosc tristetile. Am facut cunostinta cu ele…   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Te-ai hranit din sufletul si din mintea mea. Te-am lasat sa o faci. M-am oferit, intreaga, neciobita, ba dimpotriva, m-am incarcat cu resurse de fericire, de optimism, cu soare, cu pozitivism, ca sa ma ofer, cu daruire extrema. Am fost resursa eu insami… M-ai urmarit din umbra, din cotloane, stiute sau nestiute. Cateodata m-ai insotit vorbind, de-a lungul unor carari insorite sau umbroase. Alta data m-ai acompaniat de-a lungul noptii sau diminetilor pline de roua. Mi-e bine sa te stiu aici, mai mult sau mai putin vizibil, mai mult sau mai putin tacut, dupa dorinta sufletului tau. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Prea obosita ca sa scriu, prea agitata ca sa dorm. Acum cateva minute eram undeva, la granita dintre realitate si somn. Un zgomot brusc m-a readus in trezie. Cred ca trebuie sa vii cu mine, in vis. Sa ma tii de mana si sa-mi zambesti. N-ai nevoie sa-mi vorbesti, ochii tai spun tot ce trebuie. Caldura mainii tale in care-mi strangi palma mica transmite tot, si mai mult decat atat. Ne privim unul pe celalalt si aerul dintre noi vibreaza. E fierbinte. E intens. Ma strangi mai puternic, intai imperceptibil, dar pentru ca-mi simti degetele frematand in causul palmei tale, ma strangi si mai tare. Parca ti-e teama ca am sa plec. Dar eu nu vreau sa plec nicaieri. Sunt prizoniera ta de buna voie. Sunt ostateca intre mainile tale, si ma bucur de voluptatea acestei stari. N-am de gand sa fug nicaieri, dar ma strangi in continuare, fara cuvinte, ca si cand ti-e putin frica, desi, daca ai deschide gura, n-ai rosti asta. Si mie mi-e teama, la randul meu, ca ai sa te desprinzi. Si atunci, freamat mai tare. Imi sesizezi tresarirea, ma privesti din nou, adanc, in ochi, cu o sfredelitoare privire hipnotizanta. Sunt sclava ta, acum, pe deplin abandonata. Imi traiesc fiecare moment cu absoluta delectare. Imi doresc sa ma supui mai mult. Sa-mi ceri, chiar si numai din priviri. Ma infior de intensitatea imaginilor care-mi trec prin cap, si de senzatiile care-mi cutreiera corpul, de la cele mai adanci si launtrice cotloane, pana la epiderma, exterior invelis. In continuare, aerul dintre noi devine si mai fierbinte. Ma simti si tu, imi deduci fiorul, frisoanele. Senzualitate? Hm, e un cuvant prea slab, prea dulceag. Contopire. Zambesti larg, iar eu zambesc sfioasa. A ta. Pour toujours. Am zis candva ca eternitatea nu exista? Ba bine ca nu. Toate secundele astea, toate trairile astea, ma contrazic. Mi se zbate inima in stomac, de emotie, de dorinta, de cainta de a fi negat absolutul si eternul dragostei. As merita sa fiu pedepsita. Iar dulcea mea pedeapsa sa fii tu, in fiecare zi. Sa ma locuiesti cu ardoarea ta, sa ma tii prizoniera pana-n capatul capatului, si dorinta noastra sa ne supravietuiasca si dupa ce noi vom fi pamant. Sa vibreze aerul de « noi ». Primavara sa ne cautam printre copacii infloriti, doua suflete care se contopesc, tinandu-se de maini imaginare, privindu-se in ochi imaginari, strangandu-se in brate imaginare. Vara sa ne alergam in caldura prafoasa a orasului, doua suflete avide unul de celalalt, ingenunchiand imaginar sub potopul placerii reale. Toamna, sa ne adapostim de ploi in parcuri, sa ne pipaim imaginar pe banci reale, pe care le vom fi incercat deja in aceasta viata, banci ce au pastrat in lemnul lor, incrustate, urmele pasiunii noastre carnale, lemn imbibat de viata pe care poposim imaginar. Iarna sa ne cuibarim in case, fara sa deranjam pe nimeni, incalzindu-ne unul pe celalalt, suflandu-ne in palmele imaginare ca sa nu avem mainile imaginare reci atunci cand ne atingem si ne mangaiem. Iubindu-ne dincolo de…