Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe. Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează « existența » Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre « eu »-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest « eu » și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest « eu », și trăit ca o stare permanentă sau idealizat. « Eu »-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. « Eu »-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. .. De la început, « eu » se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. « Eu » se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. « Eu »-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere. Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar « eu »-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție. Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, « eu »-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat. « Eu »-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, « eu »-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul « totusi », ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e « impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului », si ca in faza finala devine « dependent de uneltele…

M-a ferit Dumnezeu sa imi dea prin cap vreodata sa-mi compar iubitii – trecuti, prezenti, viitori- (oamenii care imi stau alaturi si pe care i-am iubit sau ii iubesc). Niciodata, dar NICIODATA nu am comparat, nici macar o fractiune de secunda pe nimeni cu nimeni, ca sa rezulte un mai sus, mai jos, egal cu. Nu exista grad absolut, oamenii sunt diferiti si frumosi in diversitatea lor. Emotiile nu se pot masura, iar oamenii care le provoaca nici atat. Mai cred ca in momentul in care compari, inseamna ca nu esti desprins de trecut. Si asta nu e bine pentru cine iti sta alaturi. Fie ca e pe post de medicament (sa te ajute sa te desprinzi), fie ca e real…. insa comparatia nu trebuie sa aiba nici macar loc in mintea ta. Niciodata. Cum as putea compara o inaltare, o luminare a sufletului? cum as putea compara un strigat? o caldura? o pornire? cum as putea compara un suvoi de lacrimi, o bucurie, un suras? Cum as putea compara un hohot de ras cu altul? Cum as putea compara o inflexiune de voce cu alta? o dezlegare? Cum as putea compara vibratia? Mai prozaic si din popor, cum sa compari mar cu par? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ies din casa. 22.50. Vecina de la apartamentul din fata deschide usa fix atunci si intreaba: « plecați, nu? » Eu fac o fata de desene animate si-mi trec prin cap ganduri de genul: aaaaaaaa, adică mă pandeati? Ii raspund, insa, cuminte si banal: da. Zice: « coboară soțul, ca v-a blocat masina. » Zic: sa știți ca ies dar și revin, adica as prefera sa-mi gasesc locul. Mă duc la lift. Il chem. Ma rog sa vina înainte sa apara « sotul ». Ghinion. Vine soțul inaintea ascensorului si urcam  impreuna. Eu, parfumata, îmbrăcată în negru, decolteu, voal, fusta gen piele. Mă simt vinovata de toată feminitatea aceea la purtator cu care trebuie sa intru în lift cu el, neputand sa o disimulez sau sa o bag în buzunar. 7 etaje par un infinit. E la fel de stânjenit ca mine, butoneaza disperat un telefon. Pana pe la 4 ne ignoram. La 4 decid eu sa vorbesc sa rup sinistrosenia de stare: mă iertați ca va deranjez la ora asta si ca trebuie sa iesiti din casa. El: nu face nimic, am și numerele în geam pentru cazurile cand blochez pe cineva. Eu zambesc și zic ca fac la fel. Apoi vorbim despre Volkswagen-urile albe care blochează orice masina din bloc fara sa lase numar de telefon. Ne dezmortim. Inamic comun. Morala: vroiam sa mă mut în București, nu la țară. La 300 metri de fosta mea casa mă simt la sat. Cei din fostul meu bloc nici nu stiau ce masina am, sau cel putin nu dadeau semne ca ar sti. Sau la ce ora ies sau la ce ora intru.  P.s. de doua zile conduc alta madina. Cred ca sunt derutați share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Când ai un copil, il protejezi de rele. Când iubești pe cineva, il ferești de o parte a lucrurilor, care l-ar putea dezechilibra. Maaaaaare, imensa grija la proporții, însă. Prea multa omisiune înseamnă îndepărtarea de realitate, iluzia unui univers paralel și minciuna pana la urma.Luciditatea este importanta. Desi, uneori, antreneaza durere. Insa e mai bine sa fii lucid, sa analizezi corect lucrurile, situatia in care esti sau potentialul viitor. Cumva, e mai bine sa stii si sa intelegi ce ti se intampla si ce poate urma. Nu e bine ca din dorinta de a proteja oamenii sa le ascunzi lucruri. Pentru ca distorsioneaza realitatea, ori asta e si mai dureros decat luciditatea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It