Eu aceea de care mi-e dor, a murit. Candva prin 2002 sau 2004, cat a putut sa supravietuiasca. Sa ii aprind din cand in cand o lumanare. E ireversibil. Sunt foarte vie si acum. Doar ca alta. In alte coordonate, alta persoana. Mie imi pare rau dupa mine. Eram mult mai desteapta si mult mai nebuna. Fie-mi tarana usoara. M-a ciuntit tara asta, si ce nu m-a ciuntit tara, m-a terminat viata. Nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau pentru ca am trait. Ma mai strabate cate un dor de mine, cea trecuta, desi aici nu as fi putut supravietui nici 6 luni in felul acela.Si atunci, acesta fiind pretul mersului mai departe, am tacut, am uitat, am inghitit, am invatat.am murit putin cate putin. Am trait pana la 30 de ani cat altii in 3 vieti de cate 85 de ani. Intensitati si imprejurari atat de incredibile incat par greu de pus si intr-o carte. Ar parea pure inventii, trase de par, desi chiar sunt vieti. Viata mea. Imi pare rau de potentialul care mustea in mine si pe care l-am secat, ca sa nu mor de inima rea, ca sa ma aliniez (cat de cat, ca aliniata nu-s oricum), cu societatea si cu mediul inconjurator. si poate ca e un ghinion ca am gasit cutiile astea. Poate ca niciodata nu trebuia sa le mai fi deschis, pentru ca in mine am pastrat amintirea foarte difuza, estompata, a ceea ce am fost. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma gandeam de mai mult timp la ceva, dar de curand am si exprimat asta. Pastram prea multe lucruri de care nu avem nevoie. Avem tendinta de a inmagazina si stoca o gramada de chestii pe care nu le vom mai folosi nicicand. Si materiale si electronice. Cele materiale… de curand am vazut, mutandu-ma, cat poti strange. Desertaciune. Ma gandeam ca am stocat informatii profesionale, de-a lungul timpului, de care probabil nu voi mai avea niciodata nevoie, dar imi ocupa sute de giga. Pentru ce?… Cu fotografiile e si mai rau. Facem tone de poze la care nu vom mai privi niciodata. Am telefon nou, de pe 21 august.  Intre 21 august si 2 septembrie am facut 1652 de fotografii. Sigur, am fost zilele acestea intr-un loc pe care il ador,  si unde sunt tentata sa incerc sa pastrez fiecare secunda. Dar secundele acelea, minutele acelea de fericire nu se pot surprinde in poza. Desarta tentativa de a imortaliza emotiile. Mai ales ca fiind atat de multe, nu mai stai niciodata sa le privesti. Le-am privit acum ca sa selectez cateva. Sunt doar cele dintr-o singura zi, din prima zi. Si sunt o selectie. Asta ca sa intelegem cat de mult « apasam » pe buton. In goana dupa simtiri, devenim bulimici. Dar oricat de performante ne-ar fi devenit aparatele foto, telefoanele, uneltele pe care le caram dupa noi si de care am devenit dependenti, emotia nu se poate pune la ierbar. Tot ceea ce simt in suflet (si dupa mult timp), valoreaza mai mult decat orice scanare a momentului prezent, decat orice incercare de cartografiere a trairii. Acestea fiind spuse…..   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

O fi grea viața de pisica? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu ma feresc de a presupune cum as fi daca as fi pusa in situatii extreme. Tocmai pentru ca ele sunt extreme. Nu, nu imi dau cu presupusul cum ar fi daca as descoperi ca sotul meu e gay. Sau ca prietenul meu cel mai bun ar fi comis o crima. L-as ierta? L-as acoperi? L-as denunta? Sau niste grozavii despre apropiatii mei. Astea sunt fabulatii, reduceri la absurd. Ce vreau sa spun cu asta este ca atata timp cat nu esti tu insuti intr-o situatie extrema, e total neproductiv, utopic si lipsit de aplicabilitate sa-ti inchipui cum ai reactiona. Omul e foarte surprinzator, chiar si pentru sine insusi, chiar si cand crede ca se cunoaste. Nu poti stii niciodata cum reactionezi, de ce e capabila fiinta ta in extrem, in autoaparare, sau ce percepe ea ca se intampla. Nu poti sti daca durerea ta e muta, sau violenta, sau cu represalii, sau cu jale. Nu poti sti daca un extrem iti creaza agresivitatea sau, dimpotriva, te resemnezi. Este inutil sa iti dai cu parerea, cat timp nu ai strabatut situatiile respective. ps. dar da, durerea ta/mea e cea mai dureroasa, lacrimile tale/mele sunt cele mai sarate, nu a mai existat pe lume asa imprejurare, etc. Cunosc si eu subiectivismele astea, sunt om si nu-s nici straina, nici scutita de ele share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It