« De ce iti este cel mai dor? » « De tacerile in doi. Nu de cele in care nu {mai} ai ce sa-ti spui, ci de cele savuroase, de cele presarate cu rasete. Si cu priviri complice. De cele in care alegi sa nu spui, ci sa privesti, si sa zambesti. » « Mi-era teama ca o sa-mi dai un raspuns care are sa-mi placa. » Da, cred ca unul din cele mai frumoase lucruri si mai calde si linistitoare sunt acele taceri pe care ti le poti permite alaturi de prieteni sau de oamenii apropiati. Tacerile care ofera incredere. Zambete si priviri, fara sa simti ca trebuie sa mobilezi cu silabe. Tacerile privind in aceeasi directie. Un apus, un rasarit, o floare, marea. Da, mai ales marea. Liniste si calm. mi-e ingrozitor de dor si de mare. E incredibil, anul acesta inca n-am ajuns sa o vad, ca niciodata, ca in general incepeam din mai. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Zilele astea calde de vara a inflorit o mare polemica despre un fapt divers. Nu, daca-l numesc fapt divers, asta nu il minimizeaza. Doar ca asa se numeste el, la rubrica ziarelor occidentale. Fapt divers. Accidente, crime, furturi, violuri. Rubrica fapt divers. Faceam de garda cu schimbul la ziar in Franta pentru rubrica asta. Era cea care ma mahnea cel mai tare. Dupa primul accident mortal (murisera carbonizati in masina), am simtit ca mor, daramite sa mai si scriu despre. Eu ma mut. Dintr-o casa mult prea mica, in una mare (sa speram ca 100 metri patrati mi-or ajunge si mie — inca nu e sigur). Nu numai pentru ca ma mut, dar si de asta, am evitat subiectul. Desigur, mutarea era un pretext, cumva. Imi asum si asta. Imi face rau, intr-un fel. Pana cand nu am mai putut, pentru ca nu poti stavili gandurile cand ele vin. Si spun asa: eu simt ca ar trebui pedeapsa cu moartea. (asta e partea mea pasionala, inflacarata, nerationala, spre primitiva, pe care nu o cautionez prea mult timp) Dar macar castrarea. Macar cea chimica. Nu, un violator « nu se mai face bine », nici dupa multi ani de inchisoare. Spun asta in calitate de victima. « Al meu » a luat 15 ani. Dar nu cred ca nu va mai viola. Acum e afara din inchisoare. Noroc ca e departe (la 3000 km). Asta pentru ca a fost judecat intr-o tara in care chiar sunt legi. Cu mine, ce s-a putut vindeca, s-a vindecat deja. Ce nu s-a vindecat inca, nu se va vindeca niciodata. Asta e viata. Si scriind asta, nu am cerut nimic, mi-am exprimat o parere generala, era asa, ca un strigat visceral. Nu vreau detalii din nicio poveste (cum se repezea lumea sa dea), nu dau detalii, ca nu asta era subiectul, ci unul de revolta generala, si de atitudine. Nu am nevoie de compasiune. Nu ajuta la nimic. Tot eu cu mine sunt, tot eu cu mine raman, anumite rani nu se pot vindeca decat singur cu sine.  M-am ingrozit insa si de reactii. O societate cumva primitiva. Care zic sa fie violati si ei, care zic sa fie mutilati. Eu nu-i vreau chinuiti sau mutilati. Castrati chimic este suficient, sa nu mai aiba pulsiuni criminale. In rest, nu doresc sa omor pe cineva sau sa dau in cap cuiva, sau sa mutilez. Nu mi se pare ca suntem mai oameni daca gandim asa. Ii multumesc Andreei pentru articolul despre teama, de aici.  Si cata dreptate are, cum suntem educate in aceasta frica! Iar culmea e ca nu intotdeauna teama te scapa de ceva. Nici prudenta, nici oricate precautii ti-ai lua. ps. la noi n-o sa se voteze decat la Sfantu Asteapta o lege a castrarii chimice. Legiuitorii sunt barbati. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

M-am tot gandit la a salva-salvare. Nimeni nu ne poate salva decat daca ne lasam salvati. Nimeni nu ne poate salva de noi insine. Salvarea, desi exterioara, e in primul rand, interioara. Numai declicul personal, propriu fiecaruia permite salvarea, indiferent de unde ar veni aceasta. In sens metaforic, evident (precizez, ca sa nu va aud comentand despre SMURD) Am fost si inca mai sunt in rolul celui carora unii din jur simt nevoia sa-i spuna ca-l vor salva. De cate ori n-am auzit (mai ales de la cate un baiat): te voi salva eu. Eh, nu-s printesa prizoniera zmeului, inchisa in turn cu cheia cat e zmeul plecat, asa incat sa trebuiasca sa fiu salvata. Nu-s chinuita si ostateca. Si, cumva, lucrurile de care si-ar dori sa ma salveze sunt lucruri care imi plac, la care nu vreau sa renunt. De aceea spun: nimeni nu te poate salva pana nu consimti sa te lasi salvat, pana nu accepti ca ai nevoie de asta. Cat nici macar nu intelegi ce ti se spune, nimeni nu te va putea salva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mult timp am considerat că iubirea este suficientă ca să compenseze diferenţele de mediu social din care provin protagoniştii unei poveşti de iubire. Adolescentă, şi apoi tânără femeie, am crezut că nu contează aceste diferenţe, având idei despre egalitate, fraternitate şi că dragostea nivelează toate asperităţile. M-am revoltat când iubitul meu, francez, îmi povestea că mama lui nu a încuviinţat căsătoria surorii lui cu un băiat pe care îl iubea, doar pentru că acesta era măcelar, iar apoi se opusese căsătoriei lui, pentru că viitoarea sa soţie era fiică de şofer de tir. Ea fusese soţie de medic stomatolog, şi îşi crescuse cei şase copii cu guvernantă, unii dintre ei la şcoli catolice tradiţionaliste. M-am revoltat cu toată fibra celor 19-20 de ani pe care îi aveam, cu năvălnicia acelei vârste, şi mi-am promis că în ziua când mama lui mă va cunoaşte şi mă va întreba ce fac părinţii mei, nu îi voi răspunde că sunt ingineri electronişti, ci voi spune că tata e gunoier. Până la urmă, o societate funcţionează cu de toate, şi avem nevoie de toţi ca să trăim, iar munca este respectabilă prin ea însăşi. Evident că în ziua când am cunoscut-o, nu am îndrăznit să dau aşa un răspuns, deşi mi-l ticluisem în minte vreme de câteva luni bune. Era o doamna franţuzoaică atât de respectabilă, cu o ţinută impecabilă, cochetă şi corectă, încât nu am putut să articulez ce îmi propusesem, şi am răspuns timidă şi cuminte la întrebări, regulamentar. M-a iubit mult, instantaneu, iar Philippe îşi freca mâinile, zâmbind: „Mama te place, graţie ţie vom avea încă două sau mai multe etichete.” „Ce fel de etichete?”, m-am mirat eu. Aveam să aflu că doamna avea un sistem foarte ingenios de a semnala copiilor ei ce mobile le revin. Avea mobilier vechi şi de valoare, esenţe rare, nuc, abanos, trandafir, lucrate cu măiestrie. Având şase copii, gestiona acest lucru prin intermediul unor etichete plasate în spatele mobilelor, astfel încât, dacă ceva nefericit i se întâmpla, fiecare dintre copii știa ce îi revine. În funcție de cum se comporta unul sau altul dintre copii, mai adăuga sau scotea etichete, le mai rotea și învârtea. Iată de ce, plăcându-mă, aveam să dobândim niște etichete suplimentare. Revenind de la specific către general, mi-am păstrat mult timp credința că nu contează din ce mediu provii, dacă este iubire, aceasta învinge tot. Aveam să-mi dau seama pe parcursul anilor, văzând în jur o grămadă de exemple de relații, că, de fapt, nu e deloc așa. Iubirea aceea pasională, năvalnică, dispare, se transformă, înlocuită de o dragoste mai așezată, de respect, prietenie, parteneriat. Și atunci ies la iveală toate diferențele. Uneori chiar și plecând de pe aceleași poziții, din aceeași lume, evoluăm diferit față de partenerul de relație, darămite când între noi e o lume. Se spune des în România, „cei șapte ani de acasă.” Cei șapte ani denumesc, generic, tot bagajul de valori, tradiții, educație. Cum ne mișcăm, cum vorbim, cum ne comportăm, iar ei sunt esențiali. Sigur,…